Îngerul din Hermannstadt (I)

E greu să iei decizii. În special genul ăla de decizii, doar pentru că vei trăi toată viața cu acel „what if”. Eu urăsc deciziile. Nu accept să fac compromisuri, nu accept să mă doară și să trăiesc cu asta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și totodată, mi-e greu să nu accept. E un adevărat război în mine și mi se spune că trebuie să intervin. Cineva trebuie să piardă...

Cel mai ciudat este însă faptul că într-un fel știu ce ar trebui să aleg dar sunt prins într-un scaun. Legat. De ce nu pot să aleg ambele drumuri? Eu știu că aș fi fericit așa. Cronos pare să ne fi blestemat încă de la început. Vreau să mă pot teleporta de pe un drum pe altul, fără să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă... și tot așa. Vreau să știu că nu am fost nevoit să las ceva în urmă. Vreau să mă știu fără regrete. Scenariile sunt făcute. Zeci, în alte clipe sunt sute. Am nevoie doar de actori care să joace!

 Mi-era dor de sentimentul ăsta, de tot ceea ce înseamnă teatru, scenarii și actori. A trecut ceva timp și tare mi-e teamă că toată starea asta îmi este indispensabilă. Sau cum vine, fulgerul îmi este indispensabil. Și sunt o fire ciudată...

*

Astăzi a plouat mult. A fulgerat roșcat pe cer albastru. Dar, totul a fost în zadar, căci fulgerul nu a fost aici. A fost nicăieri... Tot astăzi sunt pe celălalt drum; îl sfidez pe Cronos. Sau cel puțin mintea mea încearcă asta. Acel fulger ...pe care nici măcar nu-l cunosc. Necunoscutul din Hermannstadt. Din privirile mele furișe am încercat să fur câte ceva. Măcar de m-ar lăsa să clonez...

Încerc să spun totul fără a părea dubios, observ doar că nu îmi iese. Aș vrea să încerc atât de multe. Să spun atât de multe. Să văd atât de multe. Dar... Inima mă blochează, împreună cu plămânii și în cele din urmă, creierul. Ah, am uitat de stomac! Suntem prinși într-o lume a formelor!

E o limită pe care nu mi-o asum. Asta când mă urc cu norișorul la etajul doi. Sau la unu, când tună mai aproape. Astea sunt și momentele în care sunt blocat. Tunetele, deci, mă blocheaza!? Am ajuns la o concluzie, e bine.

Ahile

Mă simt ca într-un adevărat Big Bang. Implodez. Este destul de greu, căci mai înainte m-am asemuit unui magnet cu doi poli. Astăzi unul dintre ei este mai puternic decât celălalt și mă îndoi...

Aș dori să opresc timpul în loc, dar ăsta nu este cel mai oportun moment, așa-i? Sunt atâtea secunde pe care le-aș retrăi la infinit... Urăsc timpul; îl urăsc pe Cronos. Am impresia că este cu adevărat ireversibil. Timpul, zic. Îi spune maturizare? Sau realizare? Vă urăsc, nenorociților! Dacă ar fi fost după mine... Nu pricep, zău. Se presupune că este viața mea. Universul meu. Totul se învârte pe lângă mine. Și... Aiurea. Vă urăsc!

*

Am decăzut,  drace. Lucifer mă cheamă. Vreau să fiu în borcanul meu, lăsați-mă în pace! De ce nu îmi pot alege solitudinea? E solitudine. So-li-tu-di-ne. Înțelegi? Dacă mă vei întreba, îți voi răspunde „nu știu”. Asta pentru ca nu știu. Și e pe bune. Lucifer mă cheamă. În plus, nu dau doi bani pe bacnotele de 5 lei. Eu votez cu solitudinea. Dacă există barcă să mă ghicească, îmi cedez insula. Eu voi pluti agale, peștera lui Seth mă așteaptă.

*

Dacă eram viking, acum mă mutam în Siberia. Nu pot, șarpe, nu pot. Iartă-mă!

I Lived On The Moon

cecilia::eyes și Kwoon la Kulturhaus, București

Pentru mine a fost cel mai așteptat eveniment al acestei părți din an. În mod normal aș face un review întregii excursii, dar nu pot. Mă voi rezuma doar asupra serii cu adevărat speciale. Am mai luat parte la un eveniment marca Kogaionon și DonisArt, însă de data asta m-au cucerit total - datorită lor am început să iau în considerare ideea organizării unor asemenea evenimente pe viitor (motiv pentru care l-am întrebat pe Doru câte ceva; se pare, totuși, ca e mult mai greu decât pare).

Teoretic, concertul trebuia sa înceapă la ora 20. Nu am știut cum funcționează exact toată treaba cu sesiunile de DVD (Sigur Ros, Mono, Spiritual Front și Rome), însă pentru început nu am dat importanță lor. Am intrat pe la 19, numai bine pentru a studia clubul nou-deschis. Cred că cel puțin jumătate de oră am tânjit la un tricou cecilia::eyes, dar prezența unui buget mic m-a readus cu picioarele pe pământ (doar din acest punct de vedere). În cele din urmă, am mers în acel lounge unde se putea viziona DVD-ul și unde se aflau și membrii trupei ce avea să țină concert în a doua parte a evenimentului. Nu m-am putut concentra absolut deloc, astfel că după mai puțin de 10 minute, mi-am luat locul din fața scenei, așteptându-i pe francezi. Trebuie să recunosc că nu am știut prea multe despre această formație - doar câteva melodii, fără a fi total impresionat (exceptând videoclipul cunoscutei I Lived on the Moon). Au început în forță cu Overture, genul de melodie capabilă de a face orice ascultător din sală să intre în transa lor. Au urmat mai apoi Schizo și Eternal Jellyfish Ballet. I lived on the moon a fost pur și simplu excelentă, toate instrumentele armonizându-se perfect cu vocile celor doi. Din păcate a trecut destul de mult timp de la concert și nu mai pot descrie cum trebuie ce am simțit atunci. Știu doar că am regretat faptul că nu le-am dat importanță înainte. Totul a fost absolut impecabil, iar Yoann nu știu ce îi făcea basului căci suna *insertubersuperlativewordhere* (că de, sunt basist și...). Din păcate, nu a existat un bis/encore și nici măcar nu mai am cuvinte să descriu prestația lor și nu numai.

A urmat o mică pauză, timp în care m-am mai fățăit până la garderobă (ca să las bățul și playlist-ul - ha! am d-astea). Imediat au urcat pe scenă și belgienii, însă felul în care au făcut-o au dat senzația unui simplu sound-check. Nu au vorbit prea mult, ei doar au făcut muzică. Mă așteptam să-mi placă, dar la fel ca la Kwoon, a fost pur și simplu genial. Dacă ar fi să schimb ceva, aș prelungi timpul de concertare cu cel puțin o oră jumate :D.

A fost cel mai mind-blowing concert la care am luat parte vreodată. Fără doar și poate. Am avut grijă să mă încarc cu multe „amintiri” - de la autografe și poze, până la bețe și pene. Știu că am învățat multe, atât de la organizatori, cât și de la cele două trupe. Îmi pare rău că nu am reușit să scriu mai mult - am tot amânat momentul ăsta, până când am ajuns în ipostaza de a nu mai ști ce scrie. Drumul înapoi a fost trist, căci mă întorceam la o realitate pe care astăzi nu o accept. De asemenea, le mulțumesc Luciei și lui Cătălin din suflet >:D<.

Pentru Diana: Ich „war” ein cremwurst zu essen.
Heil Kulturhaus! 

http://www.myspace.com/ceciliaeyes 
http://www.myspace.com/kwoonmusic