M-am privit în oglindă și nu trebuia

Aș fi vrut să fumez o țigară acum. Doar că nu am și nici nu îmi place să fumez. Apelez la alcool, că e aiurea să nu am nimic lângă când scriu. Și fug gândurile mai repede dacă nu le stropesc cu alcool.

*

Simt cum mă descompun.

Nu știu dacă e doar de la oboseală, de la singurătate, de la toată presiunea care mă învăluie. De la goliciunea din mine.

Mă privesc în lumea asta și se face întuneric.

Nu e cum credeam, cum speram și cred că asta e una dintre cele mai mari lovituri. Nu ne îndreptăm către un final fericit. De unde a fost speranța asta? Și câtă nedreptate.

Ție nu ți se pare dureros momentul acela când conștientizezi că, de fapt, nimic nu contează? Suntem aici, de ce? Suntem degeaba.

Ceva nu funcționează și nu pot să îmi dau seama ce, unde, cum și de ce.

Am împins căutările într-atât de mult încât nu știu ce mi se potrivește, care îmi este locul și nu știu cine sunt. Mă cred atât de bun, pe cât mă cred de rău. Sună a echilibru, dar este hău.

Aș opri timpul în loc.

Aș dori să mă teleportez printre amintiri.

Aș dori să mă teleportez în lume.

Aș dori să mă teleportez acasă.

Aș opri timpul.

Aș opri.

M-aș opri.

Astăzi sunt aici. Mâine nu știu.

Trage aer adânc! Eu m-am pierdut.

Evit să mai scriu, pentru că ar însemna să fiu față în față cu gândurile mele. Gând la gând, mai bine zis. Așa că e mai bine să fiu obosit, să fiu beat, să am ceva de făcut, să fiu undeva; oriunde dar nu în casa gândurilor mele. Cine știe ce poate ieși de acolo. Dacă mă acaparează? Mă voi opri aici cu dacă, pentru că dacă, dacă, dacă, dacă, dacă...

E haos, jur. E haos, dar îl tolerez. Încă îl tolerez.

Am suprimat nevoia asta de a scrie, precum suprim multe lucruri despre mine. Îmi este teamă de ele și îmi este teamă de mine. Dar îmi doresc să scriu. Merg ideile, și-ar dori să se transforme în cuvinte. Noroc că nu e niciodată un moment oportun să le așez pe hârtie. Ideea cu cuvintele e că pot distruge mai mult decât o pot face gândurile. Așa că le pot ascunde.

Îmi vine să țip cât pot de tare cu fiecare lucru pe care îl văd/simt și nu îmi convine. Problema e că au ajuns să fie multe lucruri de acest fel. Nu, nu are sens să vorbesc despre ele, pentru că nici măcar nu îmi dau seama dacă aș găsi acolo rezolvarea. Adică dacă aș lua fiecare lucru în parte și i-aș găsi soluția, bag mâna în foc că eu tot confuz m-aș simți. Așa că mi-aș dori să ies din mine, să fac un pas în lateral și să opresc timpul în loc. Iar acum să observ. Să pot privi tot din perspectiva asta obiectivă. Nu sună a god mode? Poate. Tu ce crezi că aș vedea în plus? Îți zic eu: nimic. Te vei uita la mine cu acea privire de „bă...”, îți voi vedea încruntarea. Da, nimic. Îți zic eu concluzia. Nimic nu contează. Mă rog, contează acum – acest acum poate avea multe definiții. Dar acest acum va fi atât de neimportant în clipele care urmează! Sincer, hai să facem un exercițiu. Ia cel mai important eveniment al tău și gândește-te cât îți pasă despre el acum. Gândește-te cât ți-a păsat când s-a întâmplat. A acaparat Universul, nu-i așa? Acum îl mai acaparează? Peste 50 de ani îl va mai acapara? Peste o sută de ani? Atunci nu vei mai exista; sau vei avea Alzheimer. Deci nu va mai conta. Așa că revenim la acel acum. Are sens haosul pe care îl resimt? Bineînțeles că nu. Și totuși nu știu ce să fac cu el.

Cum se poate ca odată cu trecerea timpului, eu să știu tot mai puține lucruri despre mine? Nu îmi imaginam că va fi așa, îți scriu sincer. Credeam că lucrurile se vor așeza și sensul lor va fi tot mai clar.

...falia aceasta între ce vreau eu, ce mi-aș dori să fiu, cum mi-aș dori să fiu...

Tu pe unde mai ești?

Îmi lipsește să scriu.

Am tot mai puțină răbdare... Mă așez pe scaun, încerc să îmi aștern locul - chiar ritualic aș spune. Încep cu muzica, apoi am grijă să nu mai fie nimic pe birou ce mă poate încurca, reglez lumina. De parcă cuvintele nu își vor găsi altfel calea. Și când termin cât de cât, apare ceva ce nu este în regulă: creionul nu este ascuțit, mie îmi e prea cald, prea sete, muzica parcă nu e tocmai potrivită, nu îmi găsesc locul. Și nu îmi găsesc nici cuvintele.

Am tot zis că poate am depășit o etapă și acum sunt altele cărora trebuie să le acord atenție. Alteori am pus impotența mea pe seama obiectivelor mărețe, mi-am „prioritizat” atenția și energia către ele.

Și totuși, gândurile mele se aglomerează deseori și se cer afară. Creează un sindicat și își cer drepturile; gândurile mele aglutinate protestează și afișează pancarte pe care scriu că au coerență, sunt organizate și vor libertate. Încearcă să mă trezească! Dar, dar... Amorțeala este bine construită, cu ziduri solide. Vezi tu, întărirea lor a durat ani întregi, așa că este greu să cedeze la o adunare cum e asta. Poate că o avalanșă ar reuși să le distrugă. Dar de unde avalanșă în Sahara?

N-am nevoie de haos, dar poate de liniște da.

Vreau ca atunci când îmi imaginez că vorbesc cu mine „cu câtva timp mai tânăr”, să vorbesc blând. Să nu îl trag de urechi pe copilul din fața mea pentru ce a făcut sau n-a făcut. Vreau să îl îmbrățișez, pentru că știu că toți copiii au sufletul bun. M-am gândit de multe ori că toate petele pe care i le-am adus sufletului sunt iremediabile, că nu le mai șterge nimic - și îmi mai scapă gândul ăsta. Dar pentru ce mă pedepsesc așa? Pentru ce sunt atât de sever? Nu aș fi învățat atâta altfel... 

Cumva am ajuns să mă împotmolesc atât de tare în gânduri și în trăiri, încât abia mai știu cine sunt. Mi se pare că a înflorit o superficialitate pe care nu o doresc prea mult în jurul meu. Universul meu a fost cuprins de paloare, m-am ancorat prea mult în lumesc și pare că abia mai zăresc urme vagi ale unui trecut glorios.

Sunt aici.

Sunt aici și ce fac?

Pe vremea în care încercam să lucrez la ridicarea Universului meu, aveam clar în minte câteva, hai să le numim legi. Ele urmau să consolideze tot ceea ce construiam. Ca un fel de piloni. A trecut o veșnicie de atunci, căci nici nu mai știu despre ce erau ele. Dar parcă cea mai importantă era cea legată de teamă. Cu tot ce are ea, cu toate ramurile sale.  Am crezut tot timpul că dacă aș ține teama sub control, pot începe să construiesc mai departe orice, că devin invincibil. Și încă cred asta. Și am mai știut că odată ce temelia va fi solidă și Universul meu va avea piloni indistructibili, voi putea să și călătoresc cu adevărat.

Dar asta nu s-a mai întâmplat. Pilonii au rămas niște ruine neterminate.

Acum impresia mea este că nu mai știu ce înseamnă să caut. Știi cât mi-am dorit de mult să călătoresc, să învăț. Sigur, fără să-mi dau voie să greșesc, fără să cad, ca mai apoi să mă ridic, să merg mai departe. Și uite cum m-am oprit din călătorit. Unde poți ajunge când ai în cârcă teama că vei încurca rutele către următoarea planetă? Oh, și mai sunt atâtea care pot fi luate în calcul...

Trebuie să inspir adânc, să expir. Să inspir, să expir. Când a fost ultima dată când am fost onești cu noi înșine? Whatever that means.

Simt că am atâtea locuri de vizitat, fie că e vorba de Universul despre care tot pomenesc, fie că e o simplă stradă dintr-un mic orășel chiar din România sau bulevardele Varșoviei mele iubite. Vreau să ajung departe, să mă întorc, iarăși să plec. Și îmi pare rău, dar nu știu pentru cât timp. Vreau să fiu copleșit de emoții. Sigur, când și când. Dar mi-e teamă că voi uita să mai ajung acasă. Mi-e teamă că mă voi pierde. Mi-e teamă că Cronos va fi tot mai nemilos și eu mă fâstâcesc pe drumuri.

Dă-mi voie să (mai) zbor

Când a fost ultima dată când ai mers zâmbind prin ploaie? Când ai mers ultima dată uitându-te spre cer, sorbind din priviri fiecare picătură și călcând din greșeală într-o baltă până la gleznă? Și, sigur, să nu înjuri?

Nu s-a întâmplat chiar așa, balta a fost mai mică, dar tot am zâmbit.

Știi tu, am putut să respir. Am pășit dincolo de cortina neagră care îmi blochează privirea de atâta timp și m-am simțit viu.  A fost clipa în care mi-am adus aminte cât de bine îmi fac momentele astea și cât de mult îmi lipsesc. M-aș arunca în acest hău, căci mă simt în siguranță plutind. M-aș lăsa purtat de valuri, precum o barcă în derivă în mijlocul oceanului. Și totul va fi bine. Căci în ce colț de dimensiune paralelă poate merge greșit?

Dar da, e dificil, căci hăul ăsta pe care mi-l doresc cu ardoare e atât de incongruent cu lumea asta...

Și știi ce îmi mai place? Că o mică parte din mine vrea să îi pară rău pentru haosul ăsta. But it feels so right.

Astral

De fiecare dată când încep să scriu, mă opresc înainte să termin o frază. Apoi șterg. Încerc din nou, șterg. Realizez că în toată excursia asta pe care o fac în jurul soarelui, doar asta fac, țin cont doar de soare, căci așa funcționează un sistem solar. E o lume pe care am trăit-o, uneori mai intens și alteori mai puțin decât aș fi vrut. Sau, să zicem că ar fi mai corect să spun aceleași lumi pe care le-am mai trăit deja. Acum urmez aceeași cale, căutând cu disperare în ciclicitatea asta orice ar putea fi diferit. Diferit și la fel, în același timp. Visul oricărui mic om de știință este să poată merge cât mai departe. Dar refuz orice asociere. Nu mai trebuie să înșir motivele pentru care îmi leg picioarele singur, iar apoi încerc din răsputeri să sar. Oricât de mult m-ai asigura că nu este singurul soare și că există mult mai multă viață în univers, mi-e teamă că asta nu-mi dezleagă picioarele.

Am ajuns departe, știu asta, dar îmi trebuie mai mult. Ce este suficient de puternic pentru a devia orbita unui astru? Nu trebuie să răspunzi, căci mi-e teamă că știu.