Nu îmi dau
seama cum trece timpul pe lângă mine. Și toată iluzia aia cum că aș fi
nemuritor a început demult să se clatine. Observ tot mai multe neînțelegeri în
mintea mea, îmi dau seama cum ar trebui să funcționeze totul, însă încă mă
gândesc la asta ca la viitor și nu prezent. Mă doare, într-un mod metaforic,
căci îmi pare să fiu lipsit de sentimente, că am scris despre asta foarte mult,
mai ales în ultima vreme! Și mai observ în mine că mă transform încet în cel pe
care îl detestam, acel tip de creatură. Încep să uit de mine. Nu mai am zâmbet.
Cresc și cred că asta e una dintre perioadele în care nu aș avea voie să uit
cine sunt eu. Și nu înțeleg de ce fac asta... Nu înțeleg de ce nu mai cred că
sunt un supererou sau de ce continui să reacționez stupid în fața unor situații
stupide. Nici nu știu de ce mai am nevoie; mă simt debusolat rău, cu toate că
am avut rareori momente în care puteam să respir normal - și eu naiv să cred că
am scăpat! Nu înțeleg unde este toată motivația mea, toată ambiția să mă duc pe
mine la capăt. E atât de ușor să spun „next time”... Vorbesc despre gusturi și
o dau în elitism atunci când sunt contrazis.
Îmi displace teribilimul.
Am spus-o, o spun și o voi repeta. Știi, devin irascibil de fiecare dată când
le aud, le văd! Și, la fel, mă irită când le aud ideile preconcepute. Ei,
atotștiutorii! ... dar eu le am pe ale mele și mă transform în cel mai penibil eu pe care l-am avut în grijă. Ce
vorbesc? Nu îmi mai place nimic și habar nu am ce trebuie să fac. Toată
situația îmi dă impresia că m-am transformat în ceva așa cum e tot poporul
român - inapt să pornească o revoluție, un război.. Să am nevoie de o flacără?
Cu ce naiba m-ar ajuta? Vreau un tsumani de emoții acum, peste mine. Să mă simt
măcar năucit de ele și să scriu romane, căci am nevoie de asta.
...într-un
colț modest și înnorat al lumii, unde liniștea nu își face de cap.
