Mă amuzi, pe
deoparte. Cum adică, lumea noastră?
Îmi confunzi lumea cu a celor din jur - cei din jur care se zbat cumva în
mediocritatea lor. Jignitor, pe de altă parte... Lumea mea e plină de regate
aflate în războaie uriașe ce nu se mai termină, e plină de sute de creaturi
ciudate, e plină de haos, e plină de viață. Viața așa cum o văd eu și o creez.
Dar știi, e haosul meu pe care îl respect. Nici nu prea aș avea încotro. Și pe
geamurile ferestrelor regatului meu se vede lumea asta despre care vorbești că
ar fi a mea. Pot să merg acolo, dar mi-e dificil și mie de cele mai multe ori.
Sunt precum un vârcolac: mă pot transforma din când în când și ajung acolo. E
interesant, la fel ca atunci când te duci și te plimbi în București și îți
place mult, dar nu te-ai muta acolo.
Lumea lor e
interesantă și din când în când frumoasă. Și fac abstracție cât pot de mult de
creatorii lumii. Însă lumea, alături de viață, timp, gânduri, amintiri, temeri,
lucruri spuse, nespuse, toate sunt niște iluzii. Niște iluzii complet
neimportante, iluzii pe care le avem rareori, pe care dacă nu le uităm noi
cândva, sigur ceilalți le uită. Habar nu am care este rostul meu aici, ce ar
trebui să fac și ce nu, unde voi ajunge și nu voi ajunge. Ce știu este că...
sunt singur. Tot ce este al meu va rămâne al meu, oricât de mult mi-aș putea
dori să nu fie așa. Și pe măsură ce intru în toată povestea asta, ajung să mă
pierd complet printre idei ce au ca definiție paradoxul. Accept ușor că nu știm
de unde venim și unde mergem, că nu este ăsta scopul existenței noastre. Ci
viața. Care, oricum, este o noțiune tare sensibilă ce poate fi atât de ușor dărâmată
și călcată în picioare! Iar din punctul meu de vedere, singura definiție
valabilă este cea personală. Vreau să mă folosesc de lumea mea și de tot ce mi
se întâmplă să ajung în locurile în care m-aș șimți atât de bine! Îmi doresc
atât de tare să fiu fericit de prezent, fără să îmi fac griji de vorbe
nepotrivite spuse într-o seară aleatorie la prea multe sticle de bere, fără să
îmi fac griji că am făcut fel de fel de prostii sau chiar și vorbele altora.
Oricum nu o să mai conteze, nu? Îmi doresc să ajung în punctul în care să fiu
capabil să nu mai compar prezentul cu trecutul iar atitudinea față de viitor să
fie indiferentă. Îți permiți să aștepți ceva important? Totuși, nu este totul
la fel de nesemnificativ în aceeași măsură cât este important? Fragil...
Toți suntem
fragili.
