Plouă.
Într-adevăr, este timpul să las drumul ăsta pe care nu l-am nimerit. Să le
las pe toate, de fapt. Să nu mai vorbesc despre schimbare, să-nu mai fie
greu... Of, este dificil... Și asta pentru că m-am lăsat scufundat de prea
multe inutilități. Și mai mult decât dificil, îmi este enervant. Am început să
nu mai am sens nici măcar față de mine de foarte multe ori și, iarăși, trag de
„stâlpii” Universului meu atât de tare încât deja nu mai am ce apuca. Măreția
mea a devenit praf tocmai din cauza insistențelor mele de a scoate ceva din
mine. Astăzi trebuie să mă șterg cu buretele.
Vreau să fiu atât de multe! Vreau să fiu mare... Vreau să transform tot
Universul meu într-o clipă atemporală – totul să existe acum! Iar pentru asta,
îi iau pe toţi scindaţii de mine şi încep să construiesc ceva. Ceva măreţ.
Trebuie să nu uit că orice s-ar întâmpla, oricât de urât, Cronos le va uita pe
toate. Eu trebuie doar să cad și să mă ridic. Nu am voie să duc războaiele cu
mine însumi. Nu am voie să duc războaie! De când am făcut ochi, am uitat ce
trebuie să fac și unde trebuie să ajung; am început să mă amestec în oceane
care nu au nicio legătură cu mine. Mi-am dat voie singur să mă înec.
*
Seara mă vei găsi îmbrăcat în palton negru, plimbându-mă pe străzile
înguste ale unor orașe întunecate. Aș prefera să mă cauți doar atunci când
plouă. Sau, dacă vrei, te pot invita în căsuța mea pe care am construit-o în
Siberia mea carpatină. Vom bea vin roșu și vom asculta muzică. La scurt timp
îți voi arăta cetățile Regatului meu ce a încetat să ardă și îți povesti ore
întregi despre Universul meu, iar când vei adormi, eu mă voi așeza pe spate în
barca din mijlocul oceanului și voi privi cerul.
