L E V I A T A N

Partea I

Când eram tânăr, trăiam cu impresia că zeul timpului, Cronos, este cel mai rău lucru care mi s-a putut întâmpla. E amuzant cum perspectivele se schimbă, nu ți se pare? În fond, sunt același eu, cu aceleași idealuri, însă mai mult sau mai puțin mascate de felul în care a trecut însuși timpul. Poate am devenit mai înțelept și am ajuns să îl înțeleg pe Cronos cum nu credeam vreodată. Și tot atunci, când eram tânăr, credeam că nu pot decât să evoluez, să progresez. Am mai crescut puțin și, ajuns în punctul ăsta nenorocit, printre filosofiile mele principale este și ideea că absolutul nu există la propriu; absolutul este o referință, chiar identică infinitului. Conștientizez că pot să mă rătăcesc și mai tare și mai oribil și mai…

Nu am aer. Dă-mi voie să respir și imediat cum mă calmez, te iau cu mine și îți voi povesti totul.

Nici nu știu exact de unde să încep. Știu că îi sunt dator cu câteva explicații.

- Auzi muzica? șoptesc uitându-mă în sus, căutând cu privirea locul de unde se aude.

- Cin…?

- Șșș! Doar ascultă!

*

             Îmi place cum miroase aerul iarna și cum ninsoarea mă face să mă simt mai confortabil decât orice altceva. Îmi place când e acea liniște specifică… Și știu că totul poate dispărea în secunda următoare. Aș vrea să îți pot transmite starea mea, sigur ai iubi-o!  Sunt sigur!

              Îi întind brațul pentru a mă apuca.

- Nu te voi întreba dacă vrei doar să ne plimbăm sau mergem să bem ceva, pentru că acum e seara mea. Eu aleg.

Încerc să îi evit privirea pentru câteva clipe; știu că se holbează de-a dreptul și asta nu mă face să mă simt prea confortabil. Dar trebuie să îi explic totul. Sau aproape tot. O privesc cu colțul ochilor.

- Simți bine, voi pleca pentru o perioadă, zic.

- De ce? Nu trebuie să o faci!

- Ba trebuie, știi și tu. Am eu nevoie, simt că așa mă mai pot întoarce, adică este singura condiție.

- Nu e prima dată când zici asta. Dar hai, fie ca tine, să presupunem că te cred. Și când te întorci?

M-a întrebat încercând să pară dezamăgită. Mi-am pierdut încrederea în sinceritate. Of, ar trebui acum să nu mai țin gândurile mele pentru mine dacă tot voi pleca.

- Mi-am pierdut încrederea în sinceritate! îi spun. Adică și în tine, cumva… Te rog, fă astăzi o excepție și spune-mi ce crezi cu adevărat vizavi de ceea ce vorbim. Am nevoie de asta. Și ia-mă în serios!

- Știi că nu pot fi sinceră în totalitate. Am încercat și am considerat de cele mai multe ori că cel mai sănătos este să tac. Te-aș răni și ai pleca.

Încep să răd și îi răspund:

- Acum oricum plec.

- Te-aș răni. Ok, nu m-aș simți bine să fiu vulnerabilă.

- Draga mea, pe cât are sens, pe atât este… fără sens, acum.

Știu ce înseamnă pentru ea să fie vulnerabilă. Dar în attosecunda de față îmi pasă mai puțin. Îmi pasă mai puțin pentru că ar putea fi ultima dată când ne întâlnim așa. Chiar cred că ne vom revedea! De cele mai multe ori, mă doare ideea de sfârșit. Ideea în sine… Îmi e mai ușor să cred că poate mă voi întoarce sau că Universul are anumite drumuri clare și chiar și în alt context, sub o altă ninsoare, va mai exista un aici, acum… într-un alt timp și spațiu.

- Tu m-ai făcut să mă simt vulnerabil încă de la început, îi spun cu tonul ușor ridicat. Tot de la început m-ai captivat și… Tu ești, în același timp, eu, catalizatorul lumilor mele, creația mea, altcineva. Tu ești…

Oftez și încerc să îmi păstrez calmul, să nu transform clipa în ceva dramatic sau trist sau, în orice caz, urât. Ea privește în jos, părând să înțeleagă momentul, și am speranța că va ceda.

- Plec pentru că simt că asta îmi trebuie acum. Adică… trebuie să schimb ceva, pentru că plutitul ăsta în derivă mă face să…

- Să?

- Să mă pierd. În sensul acela neplăcut.

- Tot timpul ai două sensuri, la fiecare chestie pe care o spui. Dar nu e ca și cum nu știi că dacă vrei o schimbare, ea începe din tine și nu ar trebui să aibă legătură cu ce e în jurul tău. Riști să nu faci nimic. Riști să pleci degeaba, tu… Tu riști să pleci acolo, oriunde ar fi, și doar să maschezi, să îngropi undeva ceea ce nu îți place ție. Apoi, cine știe când, tot ce zici că te distruge va veni după tine.

- Am greșit cu atât de multe lucruri… Iar pe o mare parte din ele, trebuie să le las să se așeze. Nu se va întoarce nimic.

- De unde știi? Și cine zice că trebuie să le lași așa?

- Eu. Nu e suficient?

- Nici măcar nu știi dacă te vei întoarce.

- Așa e, habar nu am. Dar dacă mă voi întoarce, în acel moment va trebui să fie totul în regulă. Dacă nu plec, nu mai am credința că va fi bine.

Cum se poate ca totul să fie cât se poate de lucid și în final aflu că nimic nu e real? Am visat mult împreună…

                                                      

*

            Dimensiunile lumilor prin care umblu s-au contopit. Nu știu cum am ajuns exact să fac asta. Îmi aduc aminte că paralelismul lumilor despre care vorbesc era foarte clar trasat. Pot spune că le luam ca atare, totul se întâmpla natural. Apoi am început să conștientizez dualitatea, infinitatea… Iar într-un final, ceva s-a întâmplat. Limpezimea a dispărut și acum sunt aici, pregătit să mă fac nevăzut și să mă îndrept către cine-știe-ce. De data asta totul e real. Și pentru că e real, îmi e puțin teamă. Teamă de ce aș putea găsi și de ce n-aș găsi, de ce n-aș putea găsi – ca și cum teama asigură veridicitatea deciziei mele.

- Îmi pare rău că te-am îndepărtat de mai multe ori. Ai însemnat și însemni mult, iar o carte nu ar fi suficientă să scriu despre tine. Am plecat de multe ori și m-am întors aproape de fiecare dată. Cred măcar că a fost cel mai bun lucru pe care am putut să-l fac la acel moment.

De foarte multe ori mi-am dorit să mă izolez. Nu știu cum am gândit-o, dacă a fost vorba de o perioadă mai lungă sau mai scurtă sau chiar permanent. Sau dacă a fost valabil doar pentru o mică parte ciudată din mine. Și tot de foarte multe ori mi-am dorit să plec undeva unde să fiu doar eu; de foarte multe ori mi-am dorit să plec într-o lume nouă, unde să fiu înconjurat de nimic și nimeni cunoscut. Știu că toate situațiile au legătura cu acel reset pe care mi-l doresc des. Privesc resetul ca pe o salvare, cumva… Ar trebui să avem dreptul la așa ceva, nu? Măcar o dată. Pe de altă parte, privesc salvarea ca pe un vis de felul „dacă aș fi avut curaj…”. Cred că nu am prea multă încredere că ar face vreo diferență. Și totuși, cât de multă relevanță are ce și cine mă înconjoară și lumea în care mă aflu? Schimbarea, salvarea sau resetarea – orice nume ar avea – nu au nicio legătură cu ceea ce e în jur… Are dreptate. Și sunt convins de asta; totuși, vreau atât de mult să plec!

*

           Continuăm să mergem cu pași mici, amândoi privind în jur. Am preferat să ne plimbăm acum, pentru că sunt foarte agitat. Când sunt agitat mi-e greu să stau și să tind să fiu preocupat cu calmarea mea. Iar pe lângă toată neliniștea, încep să simt iarăși blocajul acela pe care încep să nu mai știu cum să-l numesc. Blocaj, deșert, poluare… Nu prea înțeleg ce se întâmplă cu adevărat, mai ales de când au început acele flashuri ale Universului, acele găuri de vierme care mă aruncă tangențial în tărâmurile mele, dându-mi voie să le miros, să le observ, să aud, să gust. Și totul e pentru un timp atât de scurt și atât de… suficient.  Și mă înnebunește, pentru că mă face să vreau mai mult și să conștientizez mai tare nimicul din jur.

- Îmi vei lipsi, îi spun.

- Apreciez că ai încercat să nu mai fii așa abstract cu mine, dar îți poți da seama că nu ai reușit, nu?

Zâmbesc și da, știu că așa este. O îmbrățișez și încep să mi se derulze amintirile prin minte și cu greu mă mai pot concentra asupra momentului.

- Închide ochii!

               

               

Partea II

Mă plimb acum pe aceeași stradă pe care o am în minte de ani de zile. Plouă și din când în când tună. În depărtare se vede cerul luminat de câte un fulger; e noapte. Și imaginea este aceeași – e totul aproape gri închis și felinarele luminează slab. Așa îmi imaginez eu uneori că arată Sankt Petersburg. Continui să merg și îmi verific buzunarele paltonului, cu speranța că voi mai găsi o țigară rătăcită pe care să o fumez acum.

- Imaginile astea ne obsedează.

De fapt, nu mă obsedează. Chiar dacă port același palton negru, aceeași pălărie neagră despre care am impresia că nu am spus niciodată nimic, pantaloni negri, pantofi negri… Doar se întâmplă ca în rarele momente în care aleg să trăiesc într-una din lumile mele, să am nevoie de exact ceea ce am găsit, creat, trăit acolo cândva.

- Nu crezi că, totuși, nu se întâmplă atât de rar?

Of… Ba da, dar… Nu. Nu! Nu știu. Și știi ce? Nu are niciun sens în clipa asta. Voi intra acum în același bar. Îmi las paltonul în același cuier și mă așez la aceeași masă de la geam. Din radio cântă jazz rusesc.

Aș fuma țigară după țigară. Nu sunt neliniștit. Cred… Doar că am atât de multe lucruri care îmi trec prin minte și vreau să le fac să fie coerente. Încerc să inspir adânc, să îmi țin respirația, să închid ochii, să expir, să deschid ochii și să caut toate detaliile pe care le pot cuprinde cu privirea. Orice, doar ca gândurile să înceapă să vină către mine.

*

Nu am regrete și nu sunt convins de asta. Sunt nesigur acum, e de la oboseală probabil. S-a tot adunat și… e, din nou, perioada ciudată. Am avut tendința, ca și în celelalte rânduri, de a încerca să înțeleg starea, să înțeleg ce mi se întâmplă și, mai ales, să înțeleg ceea ce simt. Vreau să cred că voi înțelege cu adevărat măcar în timp, deși nu va mai avea nicio relevanță revelația mea, căci amintirile vor fi oricum alterate și eu voi fi complet detașat. Statistic, așa se întâmplă. Tot din punct de vedere statistic consider că ar trebui să încetez să încerc să ajung la tot felul de concluzii. Oh, poate că esențial ar fi să las ceea ce simt să mă domine, să mă surprindă. Să mă cuprindă. Atât. Cred ca asta caut eu în locul înspre care plec. De dragul… meu, nu de altceva. Dar entuziasmul acesta legat de plecare e în balans cu teama de clipele care îmi cutremură lumea-cea-liniștită-și-în-care-nu-se-întâmplă-nimic.

*

În tot mai puținele dăți în care reușesc să dau un contur unora dintre stări, pot să îmi dau seama cum… Simt cum plutesc într-un întuneric care mă neliniștește, purtat de valuri stelare care nu aduc nimic cu ele. Simt că este ceva acolo, oriunde ar fi. Pot să îmi țin respirația și să îmi caut stările rătăcite undeva prin infinit. Apoi le pot simți mirosul. În ultima vreme cu tot mai multă ușurință. Intensitatea stărilor e… Aș putea zice nesemnificativă, aș putea! Dar nu pot să nu le apreciez, pentru că există și îmi aparțin. Iar in aceste clipe de luciditate îmi pot da seama că există un nucleu care îmi creează ideile și gândurile de care am nevoie, dar sunt vizibile doar în „lumina” acelor stări rare. Sau doar am impresia că am nevoie de ele… însă reușesc să mă umple cu emoție și cred că asta e suficient acum.

Deseori, stările acestea sunt cumva proiecții ale amintirilor mele; vidul meu este atemporal, astfel că frânturile de emoție pe care le cuprind nu sunt sincronizate cu mine. Și nu au legătură cu trecutul, ci pur și simplu... Îmi lipsesc cuvintele.

Leviatanul este povestea mea.

*

         Cât va dura până îmi voi dori să mă întorc aici? Când voi bea următorul pahar de vin chiar la masa asta? Voi încerca oare să mă teleportez și de dincolo și să îmi abandonez misiunea? În privința asta sunt imprevizibil. Adică, ar fi de așteptat să vreau măcar în câteva momente să mă întorc aici, să îmi doresc să renunț la toată – așa cum o voi numi – prostia cu plecarea și… Dar sunt motivat! Și de-asta zic imprevizibil.

         - Îți asumi întreaga responsabilitate?

         - Intenționez.

         - E periculos ceea ce faci, îmi spune. Mai mult ca sigur, din momentul în care chiar o să dispari, va fi imposibil să te întorci, să încerci să pui piesele așa cum vei crede că arăta puzzle-ul lumii tale și să te prefaci că totul e în regulă. Așa cum ai mai făcut…

        Imediat cum beau ultima gură de vin, las paharul pe masă, mă ridic și plec. Îmi iau paltonul pe mine și ies cât pot de repede din bar. Încep să grăbesc pasul și mă fac nevăzut, așa cum știu eu cel mai bine să fac. Vreau să ningă! Sper să ningă și unde voi ajunge eu. Și să fie… la fel?

*

         - Dacă nu acum, atunci când? Dacă nu în viețile astea, dacă nu facem ceea ce ne dorim cu adevărat acum, atunci când o vom face?

            Se uită la mine deznădăjduit, însă nu îi pot răspunde. Dacă aș zice ceva... Ei bine, are dreptate, iar în cazul acesta prefer să nu spun nimic, poate consideră că am o părere diferită, că sunt matur, că sunt înțelept și că vârsta va revela răspunsul corect la momentul potrivit. Așa cum am crezut și eu cândva...

            - Ai observat cum am reîntâlnit câteva legi străvechi, de mult timp uitate?

            - Ce legi?

- Sunt legi care există dinaintea marelui Big Bang. Sunt tot ale noastre, dar sunt… altfel. Le-ai abandonat brusc și ai încercat să ștergi orice memorie pe care le aveai cu ele. Nu știu mai multe să-ți explic. Evident, se și contrazic cu ce ai creat tu pe-aici. Și știi ce poate însemna asta? Da, nu e ceva ce ai vrea să-ți imaginezi.

- Nu înțeleg…

- Faptul că nu lăsăm să apară noi explozii e unul dintre motivele pentru care plecăm: să explorăm și să exploatăm acele totemuri care încep ușor să ne copleșească. Să explodeze altundeva. Dar de ce caut în continuare motive de a justifica gestul pe care îl facem? Pentru ce o fac sau pentru cine? Nu cr…

- Ba știi, taci. Nu te mai întreba singur atâtea.

Văd în față reflexia mea. Sunt eu, dar nu există nicio oglindă. Nu ne avem sincronizate mișcările și e foarte limpede că suntem doi. Suntem noi. Nu îmi pot ascunde surprinderea, iar reflexia – sau el – îmi zâmbește.

- Dualitatea nu a existat niciodată așa cum ți-o imaginezi tu. Sau eu. Dar știu să îți răspund: nu suntem diferiți. Însă putem să ne contrazicem, dacă asta îți dorești.

Închidem simultan ochii. Știu că gândurile mele sunt și ale lui; sfidăm paradoxul. Iar dacă suntem doi cu aceleași gânduri, aș putea încerca să-mi înțeleg secretele, nu? Aș putea înțelege totul... Aș putea să fiu sincer cu el, el cu mine și am fi doi căutând același secret.

- Niciodată nu m-am simtit mai… uman, spun.

- Adică? 

- Adică… Am ajuns să mă tem de lucruri nesemnificative. În plus, mi-e greu să dețin controlul asupra noastră.

- Dar asta nu e ceva ușor și nu știu câtă treabă are cu umanitatea.

            Chiar simt că are treabă cu umanitatea. Așa văd eu lucrurile.

               

*

Am vorbit mult, foarte mult, despre teleportare. Tot timpul am avut-o cu mine și am avut și switch-ul. Și le-am folosit încă de la ce numesc eu Big Bang. Vezi tu, lumea mea are o întreagă istorie în spate și simt că nu am scris și povestit cât aș fi putut. Un întreg Univers! Un Regat plin de creaturi – imaginea generică pe care am lăsat-o – urmat de Planeta Albastră și un outer space încă necunoscut, vidat. Înțelegi că toate acestea nu au apărut spontan, nu? Adică… heh, nu te absolvi de orice vină! Și ziceam de teleportare și de un switch – cred că funcționează cumva împreună. Le-am folosit de atât de multe ori, pentru că trebuia să evadez din lumea lor undeva unde e altfel. Poate nici nu sunt eu marele creator, ci doar am găsit toate acele locuri… întâmplător. Nu, nu cred asta. Oricum, trebuia doar să mă bucur de teleportări și de paralelism, nu să încerc să analizez și să contrazic, să demontez pilonii care stau la baza Universului. Am contopit dimensiunile treptat, pe măsură ce am început să fac cercetări în laboratoarele mele secrete pentru găsirea unei modalități de a mă putea teleporta literalmente universal. 

Aici, timpul este puțin altfel, precum și spațiul. Aici este vorba doar de ceea ce simt și poate că m-am folosit deseori greșit de puterea pe care o am.

- Îți asumi toată responsabilitatea cu plecarea asta? mă întreabă.

Partea III

                Stau cu ochii închiși și îmi imaginez cum plutesc și sunt înconjurat de nori și de ninsoare și e liniște. De fapt oscilez mult între liniște și muzică și amândouă împreună și cred că depinde de fiecare attosecundă în parte. Mă simt eu acum. Sunt nicăieri și cred că asta mă face să mă simt și mai confortabil.

               

*

Despre mine nu ai vorbit vreodată, nu ai scris vreodată. Existența mea a trecut neobservată. Așa cum a trebuit. Însă am fost aici tot timpul. Poate că te face să te simți ciudat dacă îți spun că sunt zeul tău. Îți sunt superior și nu am nume. Exist precum exiști și tu. Sunt zeul tău și nu te-ai gândit la mine până în acest moment. Aveai imaginea mea în minte, dar abia acum poți face legătura. Dar nu contează asta. Contează că eu sunt tu. Eu sunt ea, eu sunt tot: dragonul care veghează de deasupra, figurile nesemnificative care trec pe lângă tine în orice moment; sunt predecesorul tău și în același timp succesorul tău. Sunt cea mai antipatică ființă a ta, dar și cea mai simpatică. Mă urmărești? Sunt tu, ești eu, amândoi suntem cei care ne-am dat viața pentru Regat și tot noi suntem cei care nu am făcut nimic pentru el. Într-un paralelism al existenței, habar nu avem despre Univers. Ține minte că sunt eu, adică tu! Am creat Universul și am distrus Regatul. Am revenit cu intenția de a căuta rămășițele vii, dar am găsit întreaga lume intactă. Și Planeta Albastră… Acolo ne-am mai întâlnit, dar puțin altfel. Tu și cu toate lumile tale…

Ai căutat de multe ori unde nu trebuia și ai definit noțiuni cât se poate de greșit. Acum înțelegi maturizarea, nu? Înțelegi că tu doar ai presupus ce înseamnă, nu? Că ai bănuit. Nu ar trebui să te pui pe tine la îndoială și să te compari cu alte ființe. Dacă nu presupuneai că ți se vor întâmpla lucruri, nu ai fi ajuns să începi să te temi că ai putea să devii acel „adult” care îți displace atât de mult. E vorba de ceva ce nu ai putea fi, dar asta ar fi însemnat să te cunoști. Ai vorbit și ai scris mult despre „maturizare”, fără să îți dai seama că nu vorbești despre ceea ce trebuie. Gândește! Dușmanul tău ești tu, gândurile tale. Le-ai lăsat să te invadeze. Asta ai făcut, da… Poți să te descotorosești de ele? Ai puterea să treci peste ideea de a repara percepția asta?

Știi ce ai făcut în ultima perioadă și îmi displace teribil? Ți-ai contopit lumile. Cândva le aveai delimitate și sunt convins că ai știut tot timpul ce ai vrut de la fiecare și ai știut cum să le împarți. Indiferent dacă ai făcut-o involuntar sau nu. Acum uită-te cât de împrăștiate îți sunt dimensiunile! Haos! Atât de mult haos! Dar liniștește-te… Poți să faci ceea ce trebuie să faci? Eu sunt acum aici să te susțin și îți împărtășesc convingerea că ai nevoie de ceva ce nu mai poți găsi aici. Dar luptă pentru asta!  Incongruențele pe care le simți există cu un motiv. Le simți nu pentru că ai evoluat sau ai involuat și nu le simți nici pentru că s-a întâmplat ceva cu Universul tău, al nostru! Le simți pentru că, în această clipă, tu trebuie să fii altundeva, făcând altceva. Nu trebuie să îți spun eu unde, gândește! Caută! Caută mai atent! Dacă va trebui să te întorci vreodată într-un anume loc, vei cunoaște atunci răspunsul. Vei simți asta. Doar că nici tu, nici eu… Da, noi doi astăzi nu credem în întoarceri. Nu, nu au legătură cu regretele – deși nu credem nici în regrete. Hai, fii sincer, noi credem că se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple. Gândește, caută! E timpul tău, copile! Urmează ceea ce simți tu că trebuie să faci; poți să riști, să știi! Uite, eu sunt tot aici. Lumea va fi tot aici… Frica este doar o iluzie.

*

          Apreciez momentele în care văd orizontul. Mă calmează, cumva... Ar fi fost și mai ideal dacă m-ar fi făcut să uit că astfel de clipe sunt rare și scurte. În rest, lumea e cumva... poluată; atât de poluată încât deseori nu reușesc să văd ce se află cu un pas în fața mea. Un fel de pseudoceață. E oarecum amuzant cum variabilele se inversează în funcție de context. Are legătură cu ceea ce simt, iar cum ceea ce simt nu e niciodată constant... Are sens? Orizontul, acum, se referă la momentele mele de haos frumos, neliniște, agitație, intensitate. Poluarea e deșertul în care mă înec pe zi ce trece. Poluarea e zidul de care mă lovesc atunci când încerc să simt câte ceva. Poluarea e leviatanul meu.

*

             - Tu dacă te-ai putea întoarce la început, ai schimba ceva?

           Zâmbește. El nu ar avea de ce să se întoarcă vreodată, drept urmare e imposibil să-i fi trecut așa ceva prin cap.

           - Știi ce nu înțeleg? îi zic. Dacă trebuie să plec, de ce lumea asta, Universul, îmi trimite acele frânturi de emoții care parcă îmi arată că locul meu e aici. Nu are sens…

- Alege-ți singur motivul! Tu, dintre toți, vei fi cel mai aproape de adevăr. Dacă aștepți să primești răspunsuri din alte părți, dacă le cauți scrijelite pe scoarța copacilor de aici sau în cine știe ce alte locuri, nu… nu va fi ceea ce trebuie, în orice caz.

- Dar…  Îmi vine să țip, pentru că nu găsesc firul, nu sunt mulțumit de nimic din ceea ce, până la urmă, presupun. Poate că nu există niciun motiv, poate, POATE, PROBABIL. URĂSC CUVINTELE ASTEA! Și… da, încerc să mă calmez, te rog nu spune nimic!

După o pauză lungă, încerc să las măcar impresia că sunt mai liniștit.

- Nu vreau să mai povestesc despre Regat așa cum am tot făcut-o. Poate altfel, poate altcândva, poate altcuiva. În capul meu răsună aceleași povești, aceleași cuvinte. Vreau doar să le opresc.

- Oprește-le! Știi, nu va exista niciun sfârșit al lumii. Plecarea nu afectează nimic, nu ar trebui. Doar plecăm, nu ucidem imaginația.

--- Sfârșit ---