Ce te faci când ești pus față în
față cu decizia ta radicală pe care ți-ai imaginat-o și pe care ți-ai dorit-o
atât de mult timp? Ce alegi? Da? Nu? E decizia pe care doar ți-ai imaginat-o, decizia care era de multe ori cea mai
puternică dorință a ta și totodată cea mai dificilă. Eu habar nu am; dacă mă
vei întreba ce îmi doresc cu adevărat, îți voi răspunde abia după o perioadă prea lungă și vei afla că vorbesc în
antagonisme... Căci ele au cel mai mult sens și atât timp cât nu iei nicio decizie, totul rămâne posibil.
Cum rămâne cu muzica? O luăm cu
noi, nu? Și ce ne facem, ce ne facem... Sunt confuz, dar îmi dau seama că
luptele mele se dau în alte moduri decât cele pe care mi le plănuiesc, doresc
sau imaginez.
Ți-am povestit despre plecarea
mea și ți-am povestit și că vreau să mă las purtat de ceea ce nu cunosc. Și am încercat. Sau mi se pare că încerc... Cumva,
vag. Dar dacă ceva mă prinde de gleznă și mă agață, mă trage în jos? Tu cum
reacționezi atunci când plutești, când plutești în căutarea unui imens nimic și neadevăratul, sau neadevărul...?, te
trage și te fixează pe o cometă despre care erai convins că nu mai există? Eu
aș vrea să pot respira, să o pot studia și să pot înțelege. Aș zice la sfârșit „să
plec din acest loc”, dar ar fi ironic,
știi. Aș vrea să îmi regăsesc... orice, de la attosecunde ale Regatului, până
la călătorii epuizante și măcar un tsunami drag mie. Sunt regele paradoxului.
Ai simțit
vreodată că timpul s-a oprit în loc, însă în același timp, viteza luminii e
incomparabilă cu viteza cometei pe care te afli? Eu da. Ai simțit vreodată că sfidezi
orice lege și te înalți, cu o inimă pe care nu o mai poți păstra în interiorul
tău? Eu da, uneori. Îmi place să încalc legi, fie ele scrise sau nescrise. Îmi
place să zbor și să mă teleportez și... știi tu, tot ce fac eu. Înțelegi
sentimentul? Și mai există acele legi despre care nu am știut. Și mai sunt
presupunerile mele, presupunerile tale...
Mai e de partea noastră sau nu? Tu ce zici, micule vizitator din Varșovia?
