Fac primii
pași către pierderea mea, către apocalipsa
mea. Cea adevărată.
Imaginile își pierd din luciditate și lumea lumile se
dezintegrează treptat... Atât de încet, încât doar eu mai sesisez, în nopțile
mele reci. Schimbările cele mai importante survin întotdeauna atât de încet!
Păcat că nu am înțeles asta când se mai putea salva ceva.
Regatul nu
arde. Regatul se scufundă.
Fugim din
nou sau așteptăm zeul să se ocupe și de noi? Îi dăm timp de data asta, ce zici?
*
Conștientizarea necesității echilibrului
complică tot. Uneori chiar concentrarea în sine parcă mă face să îmi pierd...
concentrarea. Și totuși ceva îmi scapă încontinuu. Ceva care mă scoate în
decor, mă încetinește. Să fiu eu? Am învățat să îmi doresc și sudul și nordul
în același timp.
Intensitatea
stărilor, a trăirilor lor, semnificația,
toate acestea – e uimitor cât de irelevante îmi sunt uneori. Și cât de efemere.
Și cât de fragile. Și cât de importante sunt ele atunci când se întâmplă! Dar
în timp... mai contează? Întrebarea asta îmi omoară Regatul. În definitiv, aș putea recunoaște că cel mai mult mă sperie
ideea de a-mi fi golit cutia de emoții. Mai am câteva, dar pe care nu le pot
deschide. Cutii ale Pandorei sau nu, știu că ceea ce se află înăuntru îmi poate
prelungi viața. Într-un fel sau altul.
Dar apocalipsa
nu va începe așa cum îmi imaginez.
Ce sens să încerc să-l explic, când Universul nu va
fi înțeles de către nimeni altcineva?
Zic să tragem cortina!
