A fost un moment într-un trecut
parcă îndepărtat în care am renunțat la „de ce?”. Motivația o am atât de bine
întipărită în minte – în încercarea de a mă concentra pe ceea ce mi se întâmplă
acum și de a scăpa de căutarea unor idei aparent irelevante. Nu numai că nu a
funcționat, dar în acel moment mi-am ucis curiozitatea, imaginația și parcă și
o parte din nucleul Universului meu. Treptat, m-am dezgolit și de principii, în
încercarea de a le reclădi complet, să fie puternice de la un capăt până la
celălalt.
Trebuie
să îmi găsesc sensurile. Îmi pare că devine tot mai greu să fac asta, căci
energia de care am nevoie se află în partea nepotrivită a acestei galaxii. Să
ajung acolo sau să îmi creez energia aici, unde mă aflu acum... Pe deoparte,
tot timpul mi-a plăcut să călătoresc, doar că am făcut asta de atât de multe
ori, încât simt deseori că farmecul a pălit, iar destinațiile au devenit
neinteresante; dar ar fi o călătorie nouă, știu, una în care aș fi alături de mine și aș
avea tot timpul să descopăr acele mistere ale Universului pe
care cred că le pot așeza la baza lui. Pe de altă parte, am tot mai mult
senzația că ceea ce îmi doresc eu este ceva utopic; călătoriile devin anoste,
cu limite împinse de fiecare dată și care nu duc nicăieri cu adevărat...
Îmi
este teamă că nu voi mai ști a-mi opri toate încercările de a păși în locuri
care îmi mai provocau repulsie sau teamă în acel trecut în care mai exista un
„de ce?”.
Îmi
doresc un moment zero, să pocnesc din degete și să știu că totul s-a șters, că
am luat-o de la capăt și toată istoria e ștearsă... Să rămân doar eu, acel
Mihai pe care l-am dorit de la bun început. Știu însă că privesc toată nevoia
asta greșit: istoria, oricât de dureroasă ar fi ea, e istorie și poate fi unul
dintre acele mistere pe care doresc să le descopăr. Poate...
