Vreau ca atunci când îmi imaginez că vorbesc cu mine „cu câtva timp mai tânăr”, să vorbesc blând. Să nu îl trag de urechi pe copilul din fața mea pentru ce a făcut sau n-a făcut. Vreau să îl îmbrățișez, pentru că știu că toți copiii au sufletul bun. M-am gândit de multe ori că toate petele pe care i le-am adus sufletului sunt iremediabile, că nu le mai șterge nimic - și îmi mai scapă gândul ăsta. Dar pentru ce mă pedepsesc așa? Pentru ce sunt atât de sever? Nu aș fi învățat atâta altfel... 

Cumva am ajuns să mă împotmolesc atât de tare în gânduri și în trăiri, încât abia mai știu cine sunt. Mi se pare că a înflorit o superficialitate pe care nu o doresc prea mult în jurul meu. Universul meu a fost cuprins de paloare, m-am ancorat prea mult în lumesc și pare că abia mai zăresc urme vagi ale unui trecut glorios.

Sunt aici.

Sunt aici și ce fac?

Pe vremea în care încercam să lucrez la ridicarea Universului meu, aveam clar în minte câteva, hai să le numim legi. Ele urmau să consolideze tot ceea ce construiam. Ca un fel de piloni. A trecut o veșnicie de atunci, căci nici nu mai știu despre ce erau ele. Dar parcă cea mai importantă era cea legată de teamă. Cu tot ce are ea, cu toate ramurile sale.  Am crezut tot timpul că dacă aș ține teama sub control, pot începe să construiesc mai departe orice, că devin invincibil. Și încă cred asta. Și am mai știut că odată ce temelia va fi solidă și Universul meu va avea piloni indistructibili, voi putea să și călătoresc cu adevărat.

Dar asta nu s-a mai întâmplat. Pilonii au rămas niște ruine neterminate.

Acum impresia mea este că nu mai știu ce înseamnă să caut. Știi cât mi-am dorit de mult să călătoresc, să învăț. Sigur, fără să-mi dau voie să greșesc, fără să cad, ca mai apoi să mă ridic, să merg mai departe. Și uite cum m-am oprit din călătorit. Unde poți ajunge când ai în cârcă teama că vei încurca rutele către următoarea planetă? Oh, și mai sunt atâtea care pot fi luate în calcul...

Trebuie să inspir adânc, să expir. Să inspir, să expir. Când a fost ultima dată când am fost onești cu noi înșine? Whatever that means.

Simt că am atâtea locuri de vizitat, fie că e vorba de Universul despre care tot pomenesc, fie că e o simplă stradă dintr-un mic orășel chiar din România sau bulevardele Varșoviei mele iubite. Vreau să ajung departe, să mă întorc, iarăși să plec. Și îmi pare rău, dar nu știu pentru cât timp. Vreau să fiu copleșit de emoții. Sigur, când și când. Dar mi-e teamă că voi uita să mai ajung acasă. Mi-e teamă că mă voi pierde. Mi-e teamă că Cronos va fi tot mai nemilos și eu mă fâstâcesc pe drumuri.

Dă-mi voie să (mai) zbor

Când a fost ultima dată când ai mers zâmbind prin ploaie? Când ai mers ultima dată uitându-te spre cer, sorbind din priviri fiecare picătură și călcând din greșeală într-o baltă până la gleznă? Și, sigur, să nu înjuri?

Nu s-a întâmplat chiar așa, balta a fost mai mică, dar tot am zâmbit.

Știi tu, am putut să respir. Am pășit dincolo de cortina neagră care îmi blochează privirea de atâta timp și m-am simțit viu.  A fost clipa în care mi-am adus aminte cât de bine îmi fac momentele astea și cât de mult îmi lipsesc. M-aș arunca în acest hău, căci mă simt în siguranță plutind. M-aș lăsa purtat de valuri, precum o barcă în derivă în mijlocul oceanului. Și totul va fi bine. Căci în ce colț de dimensiune paralelă poate merge greșit?

Dar da, e dificil, căci hăul ăsta pe care mi-l doresc cu ardoare e atât de incongruent cu lumea asta...

Și știi ce îmi mai place? Că o mică parte din mine vrea să îi pară rău pentru haosul ăsta. But it feels so right.