Când a fost ultima dată când ai mers zâmbind prin ploaie? Când ai mers
ultima dată uitându-te spre cer, sorbind din priviri fiecare picătură și
călcând din greșeală într-o baltă până la gleznă? Și, sigur, să nu înjuri?
Nu s-a întâmplat chiar așa, balta a fost mai mică, dar tot am zâmbit.
Știi tu, am putut să respir. Am
pășit dincolo de cortina neagră care îmi blochează privirea de atâta timp și
m-am simțit viu. A fost clipa în care
mi-am adus aminte cât de bine îmi fac momentele astea și cât de mult îmi
lipsesc. M-aș arunca în acest hău,
căci mă simt în siguranță plutind. M-aș lăsa purtat de valuri, precum o barcă
în derivă în mijlocul oceanului. Și totul
va fi bine. Căci în ce colț de dimensiune paralelă poate merge greșit?
Dar da, e dificil, căci hăul ăsta pe care mi-l doresc cu ardoare e atât de
incongruent cu lumea asta...
Și știi ce îmi mai place? Că o mică parte din mine vrea să îi pară rău
pentru haosul ăsta. But it feels so right.
