De fiecare dată când încep să scriu, mă opresc înainte să termin o frază. Apoi șterg. Încerc din nou, șterg. Realizez că în toată excursia asta pe care o fac în jurul soarelui, doar asta fac, țin cont doar de soare, căci așa funcționează un sistem solar. E o lume pe care am trăit-o, uneori mai intens și alteori mai puțin decât aș fi vrut. Sau, să zicem că ar fi mai corect să spun aceleași lumi pe care le-am mai trăit deja. Acum urmez aceeași cale, căutând cu disperare în ciclicitatea asta orice ar putea fi diferit. Diferit și la fel, în același timp. Visul oricărui mic om de știință este să poată merge cât mai departe. Dar refuz orice asociere. Nu mai trebuie să înșir motivele pentru care îmi leg picioarele singur, iar apoi încerc din răsputeri să sar. Oricât de mult m-ai asigura că nu este singurul soare și că există mult mai multă viață în univers, mi-e teamă că asta nu-mi dezleagă picioarele.
Am ajuns departe, știu asta, dar îmi trebuie mai mult. Ce este suficient de puternic pentru a devia orbita unui astru? Nu trebuie să răspunzi, căci mi-e teamă că știu.
Voi închide imediat
ochii și nu voi mai fugi. Mă voi opri pur și simplu. Fără să am un adăpost,
fără să existe un pocnit din degete care să mă trezească în patul de acasă, unde
sunt în siguranță. Fără să am vreo certitudine – căci da, da… să nu am una mă sperie.
Vezi? Ai spune că mint, căci îmi plac surprizele. Chiar îmi plac. Simt că aș
putea trăi doar pentru imprevizibilitate! Și cu toate astea, îmi calculez (aproape) fiecare respirație. Să revenim. În clipa imediat următoare mă voi
lăsa pe spate – îmi dau drumul fără să am habar de consecințe, dar ele vor
exista. Poate voi fi prins, poate mă va durea, poate voi înceta să exist. Dar
dacă m-a învățat ceva Cronos, este că le vom afla pe toate la timpul potrivit –
nici mai devreme și nici mai târziu. Clișeic, ok, dar…
Tic. Tac. Tic. Tac.
Știu că ne înconjurăm de începuturi
și de sfârșituri. Atât de multe încât acaparează clipa de acum. Atât
de multe începuturi, atât de multe sfârșituri, atât de puțin prezent. Atât de
multe, și cu toate astea, simțim doar cum ne convine. În definitiv, doar noi
alegem ceea ce contează – știi, deseori îmi doresc să pot ține cont de toate
variabilele, căci da, cred că le iau pe toate în considerare și sunt copleșitor de
multe! – dar parcă nu vreau să conștientizez că nu e vorba doar despre mine aici
și... Sunt câteva lupte de convingere cu mine pe care încă nu le-am finalizat,
așa este.
Nu pot da timpul
înapoi. Instinctul îmi spune că trebuie să merg înainte cu calea pe care am
ales-o (chiar și dacă cred parțial în ea și am ales-o într-un mod ușor impulsiv). Și voi scrie despre asta, căci
e mult. Poate că data viitoare totul va avea mai mult sens.
A fost un moment într-un trecut
parcă îndepărtat în care am renunțat la „de ce?”. Motivația o am atât de bine
întipărită în minte – în încercarea de a mă concentra pe ceea ce mi se întâmplă
acum și de a scăpa de căutarea unor idei aparent irelevante. Nu numai că nu a
funcționat, dar în acel moment mi-am ucis curiozitatea, imaginația și parcă și
o parte din nucleul Universului meu. Treptat, m-am dezgolit și de principii, în
încercarea de a le reclădi complet, să fie puternice de la un capăt până la
celălalt.
Trebuie
să îmi găsesc sensurile. Îmi pare că devine tot mai greu să fac asta, căci
energia de care am nevoie se află în partea nepotrivită a acestei galaxii. Să
ajung acolo sau să îmi creez energia aici, unde mă aflu acum... Pe deoparte,
tot timpul mi-a plăcut să călătoresc, doar că am făcut asta de atât de multe
ori, încât simt deseori că farmecul a pălit, iar destinațiile au devenit
neinteresante; dar ar fi o călătorie nouă, știu, una în care aș fi alături de mine și aș
avea tot timpul să descopăr acele mistere ale Universului pe
care cred că le pot așeza la baza lui. Pe de altă parte, am tot mai mult
senzația că ceea ce îmi doresc eu este ceva utopic; călătoriile devin anoste,
cu limite împinse de fiecare dată și care nu duc nicăieri cu adevărat...
Îmi
este teamă că nu voi mai ști a-mi opri toate încercările de a păși în locuri
care îmi mai provocau repulsie sau teamă în acel trecut în care mai exista un
„de ce?”.
Îmi
doresc un moment zero, să pocnesc din degete și să știu că totul s-a șters, că
am luat-o de la capăt și toată istoria e ștearsă... Să rămân doar eu, acel
Mihai pe care l-am dorit de la bun început. Știu însă că privesc toată nevoia
asta greșit: istoria, oricât de dureroasă ar fi ea, e istorie și poate fi unul
dintre acele mistere pe care doresc să le descopăr. Poate...
Mintea mi-e plină de imagini și povești, chiar dacă tace (acum).
*
Mă uit
către tine, apoi închid ochii și cum îi deschid, marea se desfășoară în fața
noastră. Stăm în fund pe nisip și din când în când, valurile ne udă picioarele
desculțe. Fii fără grijă, locul acesta e
doar al nostru. Aşază-te pe spate, trage aer adânc în piept, privește cerul
fără nori și lasă clipele să te cuprindă, alături de aer, de miros, de sunetele
valurilor și de infinitatea cerului. Memorează…
Imediat cum expiri și clipești, vei simți că sunetul valurilor se amplifică, iar cerul nu va mai fi fără nori. Te ridici în picioare și vântul îți va răvăși
părul tot mai tare. Apoi, de la primele picături de ploaie până când devii
leoarcă vor trece, din nou, doar câteva momente. Fii fără grijă… Să nu cumva să ai tentația să te adăpostești! Doar memorează...
Uite, așa-i natura și așa funcționează ea. Imprevizibilitatea o face tare frumoasă.
*
Indiferent de câte attosecunde sau ani lumină
distanță avem între noi, suntem aici.
*
Cu un
pahar de vin roșu în mână, în atmosfera mea cu
jazz, dar fără un casetofon rusesc și departe de barul orașului meu gri… Așa am
vrut să scriu despre „ultima perioadă”. Îmi doresc să scriu despre asta tot mai des, în special în ultimul an și
jumătate. Căci a fost intens totul și s-au întâmplat multe. Atât de multe… Aș
glumi și aș zice „cât o viață de om”. Dar
ar fi o glumă proastă. Nu a fost doar una, ci patru… Patru vieți pe care nu le
conștientizez. Patru vieți plecate, vieți ce, poate, m-au
bulversat și m-au împins în colțuri nebănuite. Și m-au lăsat acolo. Cu siguranță
m-au și învățat ceva, chiar dacă nu am deslușit încă totul. Ce mi-e tare clar e
că am cunoscut iluziile unor limite pe care credeam că le stăpânesc. Știai cât
de fragili suntem? Și cât de fragil este tot ceea ce ne înconjoară? Înghit în
sec și îmi dau seama cât de copleșit sunt de lipsa unui control… În fine. Cred că până la urmă va exista un singur moment când voi fi pregătit să învăț ceva cu adevărat și despre moarte. Dar probabil că încă nu e momentul să trag linii complexe și să scriu despre ele. În toată perioada asta mi-am depășit așteptări,
am riscat, am trecut linii, am încercat limite și uneori a funcționat, alteori…
nu, și am greșit. Dar, oricum ar fi, astăzi aleg să fiu optimist și cred că cel mai mult contează
că încă suntem aici. Și tu și eu și ceilalți. Dar mai ales noi.
Parcă orice aș face,
dau voie timpului să treacă și de fiecare dată când îmi promit să mă întorc
acasă mai repede, ajung tot după apusul soarelui. Iar acum, de când cu iarna, e
și mai dificil. Culmea, frigul ar trebui să mă motiveze în plus, așa-i? Nu se
întâmplă...
Măcar cerul e senin,
nu a mai nins de două zile. Cum privesc în sus, mă decid să mai stau puțin
afară. Chiar că nu am mai văzut stelele așa de ceva vreme. Mă îndrept spre
bușteanul din fața casei, apoi mă așez, înjurând printre dinți imediat ce mi-am
simțit pantalonii reci atingându-se de piele. A trecut repede senzația, iar
acum privesc iarăși înspre cer. Ce lume
mare... Nu cred că mi-ar ajunge două vieți să număr toate stelele. Ce infinitate... Norocul nostru este că
nu avem posibilitatea să fugim către ele. Cine s-ar putea decide încotro?
Frigul îmi aduce
mintea înapoi. Mă dezmeticesc repede și fug către casă, până ca înghețul să
ajungă să mă țină locului.
Intru înăuntru și
nici nu fac doi pași, că și întâlnesc privirea celui cu care împart cabana de
atâția ani. Stăm nemișcați, mă simt puțin mustrat... ei bine, recunosc că și
lui îi promit că mă întorc mai repede aproape în fiecare zi. Evident că tot el
a cedat primul, țâșnește către mine, iar eu sunt rapid, apuc să mă aplec și să
îl prind în brațe chiar cum sare înspre mine. Îl îmbrățișez strâns și îi iau
capul în mâini, smotocindu-l ușor. Sirius
e singura ființă care mi-a fost aproape de când sunt aici și totodată cel mai
frumos câine pe care l-am văzut vreodată. Sincer. L-am găsit în fața ușii în a
doua zi după ce m-am mutat în acest loc. Era începutul primăverii; profitasem
de oferta unui bătrân din oraș ce nu mai voia să aibă de-a face cu asemenea
singurătate și prefera să-și trăiască ultimele zile în nebunia ce mie îmi
devenise insuportabilă. Am bătut palma cu multe luni înainte de a mă muta, încă
de pe la jumătatea toamnei, însă cum habar nu aveam de tăiatul lemnelor și de
alte treburi asemănătoare, a fost evident că mai am de îndurat agitația
orașului ceva timp. Îmi și aduc aminte cum în acea zi, imediat după ce l-am
părăsit pe moș, am dat buzna într-o librărie, de unde am plecat cu toate cărțile
pe care le aveau despre viața pe care urma să o am. Și revenind, a fost straniu
când am văzut puiul de câine în fața ușii. Avea doar câteva săptămâni și era
singur, parcă lăsat acolo intenționat. Zic straniu pentru că nu se află nimeni
în locurile astea, orașul fiind cel mai aproape și chiar și așa, e la câteva
ore distanță. Nu am auzit nimic, ieșisem doar pentru a stinge felinarul aprins
de pe verandă. Și da, îmi mai amintesc că era o noapte târzie, cerul senin, ca
și astăzi, cu un Câine Mare splendid și un Sirius strălucind cumva diferit, la
care mă holbasem cu doar câteva momente înainte...
Mi-am așezat mai
multe perne în camera de zi, pe jos, la doi pași în fața șemineului. Am adus și
câteva pături și m-am asigurat că sunt suficiente lemne pe foc. Imediat ce am
pus acul pe disc și i-am dat drumul, m-am trântit în culcuș și m-am înfofolit,
între timp Sirius așezându-se cu capul pe picioarele mele. Am cana de vin fiert
lângă mine, o iau în mâini și încep să sorb încet, lăsându-mă cuprins de muzică
și dându-i voie minții mele să alunece către gânduri interzise. Poate că în noaptea asta voi putea adormi
ușor.
Munții, pădurile și
apele vor fi aici și mâine. Și noi la fel, undeva.
...despre clipe și
puterea lor simt că vorbesc de când lumea. Și despre perspective.
Mă întreb, dacă
încetez să diferențiez clipele atât de drastic, voi mai putea aprecia
importanța unora dintre acele momente? Ca și cum nu ar fi toate importante... dar
cine le poate uniformiza? Uniformizarea asta sună atât de... neinteresant, zău.
Mi se pare că dacă le-aș privi pe toate la fel, aș pierde sensul urcărilor și
coborârilor mele. Sună ca și cum totul ar deveni sec – nu e ceva ce aș putea
suporta. Însă... cum ar fi dacă aș lua toate acele attosecunde, le-aș face
ghem, aș construi ceva imens cu ele și nu ar mai exista una fără alta? Singura
condiție fiind ca intensitatea să fie permanent puternică și frumoasă. Astfel
aș mai pierde ceva? Of, însă cu cât mă gândesc mai mult, pare atât de utopic
și... nu îți sună tot a uniformizare?
Ce îmi scapă?
Munții, pădurile și
apele vor fi aici și mâine. Și poimâine. Și noi la fel, undeva...
Uite până unde mi-am
putut împinge incertitudinile! Dar se zice că pentru a scăpa de temeri, trebuie să
te lași cuprins de ele. Și ăsta e un curaj, nu? Nu-i ușor să-ți împingi incertitudinile până la limitele imposibilității! Serios, în toată lașitatea
faptului în sine... Norocul meu este că nu prea există infinitatea despre care
uneori scriu romane.
Pentru ce mă
îngrijorez, totuși?
...sunt
eu, Mihai. Nimic din ceea ce se va întâmpla nu va schimba asta. La fel precum
acei munți, și eu voi fi mâine.
Iarăși simt acea căldură pe care rareori știu să o
descurc, să o înțeleg și să o simt pe deplin. Și ca de fiecare dată, îmi e
teamă să nu o scap printre degete. Mă concentrez atât de mult pe asta, încât mă
bâlbâi în gesturi și fața îmi trădează nesiguranța și teama. Apoi, mai e
dualitatea mea stupidă… Oricum de cele mai multe ori ajung să cred că nimic din
toate astea n-are niciun sens, căci de fiecare dată sfârșesc într-un afeliu –
și de fiecare dată parcă ajung în colțuri tot mai îndepărtate și reci ale
Universurilor. Dar, cu toate astea, nu pot să nu tânjesc după acele clipe în
care totul pare perfect. De ce mi-e teamă de planetele reci, când știu că
simplul fapt că există le face perfecte?
Astăzi nu mai există
nicio concluzie.
*
Într-o zi, voi locui
într-un tren. Imaginează-ți să fii acasă și, totodată, în fiecare clipă să fii
în altă parte. Tot timpul în mișcare. …și astfel, să cucerești lumea!
Teleportarea ar deveni inutilă, pentru că atunci ar fi vorba doar despre
călătorie. Iar mai întâi aș vrea să explorez Siberia.
