Reality Dream IX - Stop, timp!

- Ce cauți aici, Mihai?

O privesc atent. Dacă nu mi-era dor de ea, clar nu mă întorceam. Știam oricum că nu va reacționa bine, nu are niciun motiv să se bucure. Nici măcar nu sunt în prezent acum, sunt pierdut undeva în trecut, înainte ca ea să se stingă sau eu să plec – nu știu cum e corect. Trăiesc cu impresia că în acest moment aleator, singura mea grijă era ea. Ca și acum, singura mea grijă...

- Tu ai terminat toată povestea... îmi spune. A fost alegerea ta!

Mă așez lângă ea, îmi scot pachetul de țigări din buzunar și îi ofer una. Nu refuză și tot ea continuă:

- Tu nu fumezi! Serios, ce tot faci?

- Astăzi fumez! Astăzi m-am întors la tine...

- Nu mi se pare normal ce faci!

- Lasă-mă, te rog! Lasă-mă așa, măcar acum! Mă doare capul...

Se ridică din locul ei, pleacă din cameră și se întoarce repede cu o brichetă în mână. Se aruncă înapoi pe canapea și își aprinde țigara, apoi îmi întinde bricheta, fără să se uite către mine. Îmi aprind și eu țigara, mai stângaci și greoi, după care încep să tușesc. Imediat ce termin, mă privește intens și îmi face semn să îmi așez capul pe umărul ei. A înțeles...

- Simt totul atât de... altfel! Parcă îmi e din ce în ce mai greu, zău! Mă simt tot mai puțin invincibil și încep să conștientizez fiecare alegere. De oricând! De ieri, de azi, de acum zece mii de ani... Și știu că nu așa... Sau nu eram așa. Sau eram așa, dar... Căcat, nu știu! Vreau mai mult ca oricând să dispar, să fug, să mă izolez.

- Nu vrei să te izolezi... Nu ai curaj să faci asta, pentru că știi prea bine că nu e soluția potrivită. Oricum, ar fi cel mai ușor lucru de făcut, iar tu, de când te știu, fugi de tot ce e simplu și ușor. Scutește-mă de prostiile astea în care nici tu nu crezi. Zici că cerșești atenție!

Oftez... Mai trag un fum, iarăși tușesc și sunt sigur că își dă ochii peste cap. Mai stau puțin și zic:

- Vreau să fiu productiv, să știi! Abia acum încep să realizez cât de mult trebuie să muncesc pentru idealurile care sunt atât de aproape de mine...

- Și de ce tot amâni acel mâine? De fapt, de ce tot amâni acel acum? Poate ar trebui să duci toată chestia asta cu atemporalitatea în prezent... Dă-l naibii de trecut, dă-mă naibii pe mine și dă naibii și tot viitorul. Nu ai înțeles până acum că dacă ni se vor mai încrucișa drumurile, va fi natural? Și dacă nu, înseamnă că eu mi-am făcut treaba. ...fata ce stă tot timpul pe canapea și fumează. Aici nu te înțeleg, nu ți-au plăcut niciodată femeile care fumează! Dar ești un ciudat, așa că... revenind, nu-ți mai proiecta țelurile, planurile și ideile în viitor și nu mai căuta refugiu în trecut, pentru că te încetinești singur. Ai multe de făcut acum! Îți dau voie să îți dai voie să te lași purtat de valuri, căci direcția o știi și tu și timpul ține cu tine. Doar astăzi. Hai, ridică-te!

Zâmbesc cu jumătate din mine, pentru că știu cumva că trebuia să aud asta din gura ei. Dar... Închid ochii. Tot ce pot să-i răspund...

- Mai lasă-mă să stau puțin, te rog!

21 de Septembrie

E straniu să mă privesc în stări cumva... deplorabile. Mă dezamăgesc și uit să învăț din greșeli... Am inerția oribilă de a-mi demonstra statistic că așa sunt eu, așa sunt ei, că am trecut de atâtea ori prin aceleași situații și de fiecare dată am procedat la fel sau cei din jurul meu, atât din lumea reală, cât și cea ireală s-au dovedit a fi... la fel - în cele din urmă. Și dacă așa e tot timpul, de ce mi-e teamă uneori de ceea ce urmează când știu sigur că în cel mai rău caz... va fi ca acum!? Am ajuns să fiu obișnuit și indiferent cu acest fel de constatări. Chiar nu știu ce mă sperie așa, pentru că durerea mea e cronică și nu vine niciodată brusc și orbește! O văd de la ani lumină și până să mă înjunghie, nu mai simt nimic.

Dar e septembrie și toamnă! Știi cât de mult înseamnă asta pentru mine? Va ploua, va fi gri, mă voi plimba și voi cânta și eventual voi zbura. Apoi va ninge... Iar cu toate acestea, o nouă oportunitate de a-mi alimenta acest loop infinit!

Dezvăluie-te, septembrie!

Koldr Ego

Vreau să vină iarna! Acolo, singurătatea mea e acasă... Printre aerul rece și liniștea perfectă. Căci bolovanul meu acolo va avea sens! Iar valurile de emoții ce mă copleșesc pot zbiera în tihnă. Dar aerul ce mă inundă... Oh! Atunci voi putea să rup complet orice încercare a lumilor de a se agăța de mine fără sens. Ce senzație poate fi mai plăcută decât cea de a zbura liber în Univers? Și poate... Da! Poate de data asta va fi măcar cumva diferit!

*

Acum, tot ce pot face este să mă legăn în hamacul din centrul labirintului meu. Sunt resemnat, descumpănit și poate la capătul puterilor. Poate... Am avut încredere și așteptări și asta m-a adus nicăieri. Poate că aceste două... defecte nu înseamnă nimic în întreaga lume a lor. De fapt, sunt convins! Am fost adoptat de către ei când nu mă știam. Apoi, m-au crescut ca pe unul de-al lor și m-au învățat regulile false care sunt atât de importante pentru ei! M-au învățat să adopt la rândul meu ipocrizia și tiparele lor fără noimă. Ei și-au atins țelul transformându-mă într-un robot standard care trăiește cu iluzia că scopul este unul bine definit. M-au făcut să cred într-un altruism fals și mai ales că deasupra mea și a tuturor există ceva mult mai important care eclipsează fiecare individ. ...și acum întreaga mea naivitate mă face să zâmbesc amar.

Probabil tot din cauza lor am ajuns să-l disprețuiesc pe Cronos, mai ales în momentele cheie. Au apărut regrete, deformări ale Universului și... Nu-i nimic! Acum încep să-l înțeleg. Acum încep să-i înțeleg pe toți! Tot acum încep să îi accept pe toți acei Mihai care există și nu există! Acum încep - de-aici, din centrul labirintului meu al cărui pelerin sunt. Aici simt totul perfect. În centrul labirintului meu m-am născut din bolovanii mei imenși ce-mi locuiesc pe piept. Cât de mult contează unitatea!

Continui să-mi scriu și să-mi creez lumea. Lumile... Iar povestea începe să devină ceva mai clară...