În ce loc straniu mă aflu acum?
...bombardat de vise în vise. Au nume? Și dacă da, ce nume? Vin de la sine sau
va trebui să caut eu ceva neapărat? Și dacă fac asta, ajut la o viitoare
destrămare a lor? Căci totul s-a dăstrâmat mai devreme sau mai târziu. Totul e
temporar... Credeam cândva că poate dacă nu îi dau nume, rămâne intact.
Poate este vorba doar despre o altă planetă nenumită. Și chiar și așa, oricât de impropriu, tot mă refer la ceva (de)finit. Clar mi-ar prinde bine o poveste nouă! - însă într-o dimensiune nouă, cu un Cronos diferit și un spațiu diferit, un oraș
diferit, oraș străin, cu un Morfeu dulce și o lume nouă, mică și zgârcită, așa
cum ne trebuie nouă. Atât de altfel
încât egoismul și altruismul ne copleșesc și devin unul singur. Altfel încât creăm explozii în cascade
de implozii. Altfel încât nonsensul
are sens și principiile flirtează între ele.
Tu ce faci ca să fii lovit de
tsunami-uri dar să fii evitat, în același timp? Cum faci față paradoxurilor? Eu
îmi creez alter-ego-uri false ce se joacă tot mai mult cu mintea mea. Apoi
halucinez permanent, dar temporar, într-o eternitate scurtă. Mă agăț de
metafore și mă las purtat de ele către necunoscut, căci încă îmi mai place,
încă mă incită.
Dar ce stindard să port? Războaiele
încetează a fi războaie în momentul în care fronturile se mută opus. Apoi, pentru fiecare front apare un război nou și trecutul rămâne în trecut.
...oricât de mult mi-aș dori eu acea lume atemporală... Frontul meu se
teleportează, frontul tău se teleportează.
Îmi pierd speranța că mai poate fi
diferit. Există cu adevărat un război de 100 de ani care să dureze și mai mult?
Aiurea spus război, m-am lăsat din nou purtat de metafore – astăzi „războiul” e sinonim cu
visul, galaxia ce tocmai am descoperit-o și orașul nou pe care îl doresc – cât vor
rezista ele? Cu nume, fără nume, abia ce mai contează. Există îmbrățișări ce nu
devin străine la un moment dat? Există ceva ce nu se alterează? Dacă rutina ar
fi alcătuită dintr-un entuziasm frumos, din surâsuri și prospețime, aș iubi-o! Mă
feresc de secole să ajung să evit acele „războaie” și ar fi ciudat ca tocmai eu
să... Of, vreau să lupt, dar pentru ce?
Aș vrea să treacă milioane de nopți și visul pe care îl am să îmi fie
suficient! Și aș vrea să treacă milioane de plimbări pe milioanele de străzi
ale orașului meu gri și să regăsesc totul la fel de frumos și la fel de
interesant. Vreau milioane de paradoxuri într-unul singur! Vreau și vreau și
vreau! Însă, în cele din urmă, nu pot decât să încerc să merg mai departe, dus
de speranța încă vie a iluziei că într-o dimineață soarele va străluci
permanent, ghidat de entuziasmul meu la fel de permanent, iar în cealaltă parte
a cerului luna zâmbește (iar paradoxurile îmi vor lăsa eternitatea să devină
eternă).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu