- Observi ce lumi paralele avem? Am
impresia adeseori că ce avem noi mai merge doar din inerție...
Zâmbește și... atât. Of! Mă face să
îmi dau seama tot mai mult cât de bine îi cunosc reacțiile. La urma urmei, e de
înțeles. O privesc întristat și ea nu spune nimic; desigur, își fumează țigara
și privește în gol. Știe că oricât aș încerca, eu nu pot menține nimic pe linia
de plutire pur și simplu. Știe că mă
chinui, știe că până și în privința gândurilor mele sunt așa.
- Nici măcar nu mă cunoști! îi zic răstit.
Din nou, nicio reacție din partea
ei. Eu mă agit, vreau în zadar să găsesc ceva imprevizibil, de parcă ar schimba
în vreun fel situația. Da, poate că sunt
pe picior de plecare. M-am obișnuit să nu mai fac asta, cumva... iar acum
mi se pare stranie orice astfel de posibilitate. Dintr-o dată, e greu. Dar
totul e greu! Și într-adevăr, nu mi-am fost nici eu de folos, pentru că am fost același, dar altfel, încât să
îmi permită să spun des că totuși nu sunt
așa. E în regulă, nici eu nu înțeleg exact. Dar, uite, de multe ori, ceea
ce am afirmat se afla în fața unui orgoliu nemărginit sau în spatele unor
încercări asidue de a căuta niște răspunsuri – iar poate eu fac asta într-un
mod mai grosolan. Adică pot fi de
acord cu situații diametral opuse, căutând, în fine, o cale. Nici eu nu înțeleg
exact cum funcționez, cum o poți face tu? Și aș fi vrut să înțelegi și tu asta,
dar... Te-am supraestimat!
- Și dacă pleci, ce va fi diferit
față de dățile trecute? Ultima dată chiar ai plecat, și tot te-ai întors!
- Voi învăța să... fac altceva,
poate.
- O altă poveste?
- Poate că nu... Mă enervezi! Unul
din motivele pentru care plec ești tu! Îmi pare că de foarte multe ori încerci
să îmi arăți că ești superioară, sau ceva. Tu! În loc să ai încredere în mine
și să mă susții... Până și atunci când mă îmbrățișai, o făceai de așa manieră
încât simțeam de la o poștă că... Mda, oricum nu-ți pasă. Atenția și cu energia
mea trebuiesc îndreptate în altă direcție. Ești acea parte din mine care
trebuia să dea la actorie.
