Gata! Nu așa ai promis, că te uiți doar în față?
Doar că... nu mai am
idei! Mint, le am, dar e puțin complicat. Puțin mai mult, întrucât mă uit în
jur în timp ce alerg și constat că totul se schimbă cu fiecare pas, însă mintea
mea nu. Și poate că aici e problema – nu ne mai sincronizăm nici temporal, nici
spațial. Eu încep să acționez într-un fel straniu și departe și tu asemenea și acum, spre exemplu, tind
să cred că ceea ce ne mai leagă este un fel de speranță a unui univers scris
într-un anume fel. Și astfel, orice idee se împarte între infinituri de lumi
paralele. Cu fiecare attosecundă se naște un nou univers. Și ce mai pot să fac?
Doar mă așez în iarbă, întins, lăsat purtat de cutremure și de muzică. Mi-ar
plăcea cumva să știu că și tu joci la fel, că alegi și tu calea mai ușoară. Iar
atunci când lumea se va sfârși, oceanele vor îngheța complet și le vom putea
străbate dintr-un capăt într-altul. Evident că va exista și acel sunet al lor,
însă în acele vremuri vom putea și pluti deasupra norilor. Am să fiu eu,
promit! ...nu doar o încercare nereușită de a-mi lipi o mască. Lasă-mă să îți
arăt lumea când aceasta se va sfârși!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu