Nici măcar nu mai este vorba despre călătorii, ci despre
căutarea lor. Am obosit atât de mult... Atât de mult încât îmi promit că este
ultima noapte în care mă las devorat de afeliul emoțiilor mele.
Îmi aduc aminte de acea vreme în care era suficient să închid ochii și să călătoresc nestingherit
către lumea celor 667 de stele. Parcă totul s-a întâmplat ieri, iar azi am
ajuns doar să scriu despre asta. Acea lume era plină de povești, iar un întreg
infinit dintre ele aștepta să fie trăit. Instinctiv, am început să le aștept. Se
întreceau în complexitate și au devenit tot mai definite. Paradoxal, pe cât de
clar devenea totul, pe atât de intensă a devenit confuzia mea.
Acum nu mai este vorba despre Regat, Everest, Neverland sau
Planeta Albastră. Toate sunt în regulă acolo unde sunt. Eu pe de altă parte...
Mă
simt atras de ceea ce aș putea caracteriza ca fiind „lumea lor”. Ori seamănă
foarte mult, ori chiar e acea lume. Simt totul ca pe o provocare și aș vrea să
știu dacă așa începe povestea nouă, cea pe care am pus-o la cale de ceva vreme –
acea poveste, adevărata concluzie a
primului capitol din tot, și câte și mai câte descrieri... În
aventura asta pe care plănuiam să o trăiesc, totul începea din lumea lor, fără să știu însă încotro. Revenind,
nu știu dacă ăsta e locul în care mă aflu acum sau nu, dar mi-e limpede teama că aș putea rămâne închis în afara Universului meu. De aici atâtea presupuneri... Poate provocarea e să-mi găsesc înapoi calea, nu să prind rădăcini în lumea
oamenilor. Sau provocarea e să-mi creez eu altă cale complet diferită. Provocarea e să nu țin
cont de nimic altceva decât de ceea ce simt. Provocarea e să las totul la locul
său și să-mi văd de drumul din față. Ce să aleg? Limitele trasate, direcțiile
în care mi-am ales să pășesc de-a lungul timpului, imaginea despre lumea lor,
toate acestea sunt relative și cel mai important, mă fac să mă tem de posibilitatea de a fi pentru totdeauna
departe de Universul meu. E o tendință, mi-e clar; și o capcană în care nu voi cădea.
*
M-am așezat în mica
mea navă. Închid ușa, mă învelesc și îmi închei centurile. Stau cumva ghemuit,
dar surprinzător de comod. Partea ciudată e că nici nu simt cum decolează și
niciodată nu durează prea mult călătoria. Regula e să închid ochii și măcar să mă
prefac că dorm. Nu mi s-a spus ce se întâmplă dacă îi deschid, dar asta a fost
condiția să pot călători în Univers. Probabil nu aș putea înțelege ceea ce aș
vedea și e pentru siguranța mea. Mi-e teamă însă că nava mea are nevoie de o nouă
busolă. Nu-mi explic altfel ultimele destinații... destul de ciudate, deloc
„pentru mine”.
