L E V I A T A N

Partea I

Când eram tânăr, trăiam cu impresia că zeul timpului, Cronos, este cel mai rău lucru care mi s-a putut întâmpla. E amuzant cum perspectivele se schimbă, nu ți se pare? În fond, sunt același eu, cu aceleași idealuri, însă mai mult sau mai puțin mascate de felul în care a trecut însuși timpul. Poate am devenit mai înțelept și am ajuns să îl înțeleg pe Cronos cum nu credeam vreodată. Și tot atunci, când eram tânăr, credeam că nu pot decât să evoluez, să progresez. Am mai crescut puțin și, ajuns în punctul ăsta nenorocit, printre filosofiile mele principale este și ideea că absolutul nu există la propriu; absolutul este o referință, chiar identică infinitului. Conștientizez că pot să mă rătăcesc și mai tare și mai oribil și mai…

Nu am aer. Dă-mi voie să respir și imediat cum mă calmez, te iau cu mine și îți voi povesti totul.

Nici nu știu exact de unde să încep. Știu că îi sunt dator cu câteva explicații.

- Auzi muzica? șoptesc uitându-mă în sus, căutând cu privirea locul de unde se aude.

- Cin…?

- Șșș! Doar ascultă!

*

             Îmi place cum miroase aerul iarna și cum ninsoarea mă face să mă simt mai confortabil decât orice altceva. Îmi place când e acea liniște specifică… Și știu că totul poate dispărea în secunda următoare. Aș vrea să îți pot transmite starea mea, sigur ai iubi-o!  Sunt sigur!

              Îi întind brațul pentru a mă apuca.

- Nu te voi întreba dacă vrei doar să ne plimbăm sau mergem să bem ceva, pentru că acum e seara mea. Eu aleg.

Încerc să îi evit privirea pentru câteva clipe; știu că se holbează de-a dreptul și asta nu mă face să mă simt prea confortabil. Dar trebuie să îi explic totul. Sau aproape tot. O privesc cu colțul ochilor.

- Simți bine, voi pleca pentru o perioadă, zic.

- De ce? Nu trebuie să o faci!

- Ba trebuie, știi și tu. Am eu nevoie, simt că așa mă mai pot întoarce, adică este singura condiție.

- Nu e prima dată când zici asta. Dar hai, fie ca tine, să presupunem că te cred. Și când te întorci?

M-a întrebat încercând să pară dezamăgită. Mi-am pierdut încrederea în sinceritate. Of, ar trebui acum să nu mai țin gândurile mele pentru mine dacă tot voi pleca.

- Mi-am pierdut încrederea în sinceritate! îi spun. Adică și în tine, cumva… Te rog, fă astăzi o excepție și spune-mi ce crezi cu adevărat vizavi de ceea ce vorbim. Am nevoie de asta. Și ia-mă în serios!

- Știi că nu pot fi sinceră în totalitate. Am încercat și am considerat de cele mai multe ori că cel mai sănătos este să tac. Te-aș răni și ai pleca.

Încep să răd și îi răspund:

- Acum oricum plec.

- Te-aș răni. Ok, nu m-aș simți bine să fiu vulnerabilă.

- Draga mea, pe cât are sens, pe atât este… fără sens, acum.

Știu ce înseamnă pentru ea să fie vulnerabilă. Dar în attosecunda de față îmi pasă mai puțin. Îmi pasă mai puțin pentru că ar putea fi ultima dată când ne întâlnim așa. Chiar cred că ne vom revedea! De cele mai multe ori, mă doare ideea de sfârșit. Ideea în sine… Îmi e mai ușor să cred că poate mă voi întoarce sau că Universul are anumite drumuri clare și chiar și în alt context, sub o altă ninsoare, va mai exista un aici, acum… într-un alt timp și spațiu.

- Tu m-ai făcut să mă simt vulnerabil încă de la început, îi spun cu tonul ușor ridicat. Tot de la început m-ai captivat și… Tu ești, în același timp, eu, catalizatorul lumilor mele, creația mea, altcineva. Tu ești…

Oftez și încerc să îmi păstrez calmul, să nu transform clipa în ceva dramatic sau trist sau, în orice caz, urât. Ea privește în jos, părând să înțeleagă momentul, și am speranța că va ceda.

- Plec pentru că simt că asta îmi trebuie acum. Adică… trebuie să schimb ceva, pentru că plutitul ăsta în derivă mă face să…

- Să?

- Să mă pierd. În sensul acela neplăcut.

- Tot timpul ai două sensuri, la fiecare chestie pe care o spui. Dar nu e ca și cum nu știi că dacă vrei o schimbare, ea începe din tine și nu ar trebui să aibă legătură cu ce e în jurul tău. Riști să nu faci nimic. Riști să pleci degeaba, tu… Tu riști să pleci acolo, oriunde ar fi, și doar să maschezi, să îngropi undeva ceea ce nu îți place ție. Apoi, cine știe când, tot ce zici că te distruge va veni după tine.

- Am greșit cu atât de multe lucruri… Iar pe o mare parte din ele, trebuie să le las să se așeze. Nu se va întoarce nimic.

- De unde știi? Și cine zice că trebuie să le lași așa?

- Eu. Nu e suficient?

- Nici măcar nu știi dacă te vei întoarce.

- Așa e, habar nu am. Dar dacă mă voi întoarce, în acel moment va trebui să fie totul în regulă. Dacă nu plec, nu mai am credința că va fi bine.

Cum se poate ca totul să fie cât se poate de lucid și în final aflu că nimic nu e real? Am visat mult împreună…

                                                      

*

            Dimensiunile lumilor prin care umblu s-au contopit. Nu știu cum am ajuns exact să fac asta. Îmi aduc aminte că paralelismul lumilor despre care vorbesc era foarte clar trasat. Pot spune că le luam ca atare, totul se întâmpla natural. Apoi am început să conștientizez dualitatea, infinitatea… Iar într-un final, ceva s-a întâmplat. Limpezimea a dispărut și acum sunt aici, pregătit să mă fac nevăzut și să mă îndrept către cine-știe-ce. De data asta totul e real. Și pentru că e real, îmi e puțin teamă. Teamă de ce aș putea găsi și de ce n-aș găsi, de ce n-aș putea găsi – ca și cum teama asigură veridicitatea deciziei mele.

- Îmi pare rău că te-am îndepărtat de mai multe ori. Ai însemnat și însemni mult, iar o carte nu ar fi suficientă să scriu despre tine. Am plecat de multe ori și m-am întors aproape de fiecare dată. Cred măcar că a fost cel mai bun lucru pe care am putut să-l fac la acel moment.

De foarte multe ori mi-am dorit să mă izolez. Nu știu cum am gândit-o, dacă a fost vorba de o perioadă mai lungă sau mai scurtă sau chiar permanent. Sau dacă a fost valabil doar pentru o mică parte ciudată din mine. Și tot de foarte multe ori mi-am dorit să plec undeva unde să fiu doar eu; de foarte multe ori mi-am dorit să plec într-o lume nouă, unde să fiu înconjurat de nimic și nimeni cunoscut. Știu că toate situațiile au legătura cu acel reset pe care mi-l doresc des. Privesc resetul ca pe o salvare, cumva… Ar trebui să avem dreptul la așa ceva, nu? Măcar o dată. Pe de altă parte, privesc salvarea ca pe un vis de felul „dacă aș fi avut curaj…”. Cred că nu am prea multă încredere că ar face vreo diferență. Și totuși, cât de multă relevanță are ce și cine mă înconjoară și lumea în care mă aflu? Schimbarea, salvarea sau resetarea – orice nume ar avea – nu au nicio legătură cu ceea ce e în jur… Are dreptate. Și sunt convins de asta; totuși, vreau atât de mult să plec!

*

           Continuăm să mergem cu pași mici, amândoi privind în jur. Am preferat să ne plimbăm acum, pentru că sunt foarte agitat. Când sunt agitat mi-e greu să stau și să tind să fiu preocupat cu calmarea mea. Iar pe lângă toată neliniștea, încep să simt iarăși blocajul acela pe care încep să nu mai știu cum să-l numesc. Blocaj, deșert, poluare… Nu prea înțeleg ce se întâmplă cu adevărat, mai ales de când au început acele flashuri ale Universului, acele găuri de vierme care mă aruncă tangențial în tărâmurile mele, dându-mi voie să le miros, să le observ, să aud, să gust. Și totul e pentru un timp atât de scurt și atât de… suficient.  Și mă înnebunește, pentru că mă face să vreau mai mult și să conștientizez mai tare nimicul din jur.

- Îmi vei lipsi, îi spun.

- Apreciez că ai încercat să nu mai fii așa abstract cu mine, dar îți poți da seama că nu ai reușit, nu?

Zâmbesc și da, știu că așa este. O îmbrățișez și încep să mi se derulze amintirile prin minte și cu greu mă mai pot concentra asupra momentului.

- Închide ochii!

               

               

Partea II

Mă plimb acum pe aceeași stradă pe care o am în minte de ani de zile. Plouă și din când în când tună. În depărtare se vede cerul luminat de câte un fulger; e noapte. Și imaginea este aceeași – e totul aproape gri închis și felinarele luminează slab. Așa îmi imaginez eu uneori că arată Sankt Petersburg. Continui să merg și îmi verific buzunarele paltonului, cu speranța că voi mai găsi o țigară rătăcită pe care să o fumez acum.

- Imaginile astea ne obsedează.

De fapt, nu mă obsedează. Chiar dacă port același palton negru, aceeași pălărie neagră despre care am impresia că nu am spus niciodată nimic, pantaloni negri, pantofi negri… Doar se întâmplă ca în rarele momente în care aleg să trăiesc într-una din lumile mele, să am nevoie de exact ceea ce am găsit, creat, trăit acolo cândva.

- Nu crezi că, totuși, nu se întâmplă atât de rar?

Of… Ba da, dar… Nu. Nu! Nu știu. Și știi ce? Nu are niciun sens în clipa asta. Voi intra acum în același bar. Îmi las paltonul în același cuier și mă așez la aceeași masă de la geam. Din radio cântă jazz rusesc.

Aș fuma țigară după țigară. Nu sunt neliniștit. Cred… Doar că am atât de multe lucruri care îmi trec prin minte și vreau să le fac să fie coerente. Încerc să inspir adânc, să îmi țin respirația, să închid ochii, să expir, să deschid ochii și să caut toate detaliile pe care le pot cuprinde cu privirea. Orice, doar ca gândurile să înceapă să vină către mine.

*

Nu am regrete și nu sunt convins de asta. Sunt nesigur acum, e de la oboseală probabil. S-a tot adunat și… e, din nou, perioada ciudată. Am avut tendința, ca și în celelalte rânduri, de a încerca să înțeleg starea, să înțeleg ce mi se întâmplă și, mai ales, să înțeleg ceea ce simt. Vreau să cred că voi înțelege cu adevărat măcar în timp, deși nu va mai avea nicio relevanță revelația mea, căci amintirile vor fi oricum alterate și eu voi fi complet detașat. Statistic, așa se întâmplă. Tot din punct de vedere statistic consider că ar trebui să încetez să încerc să ajung la tot felul de concluzii. Oh, poate că esențial ar fi să las ceea ce simt să mă domine, să mă surprindă. Să mă cuprindă. Atât. Cred ca asta caut eu în locul înspre care plec. De dragul… meu, nu de altceva. Dar entuziasmul acesta legat de plecare e în balans cu teama de clipele care îmi cutremură lumea-cea-liniștită-și-în-care-nu-se-întâmplă-nimic.

*

În tot mai puținele dăți în care reușesc să dau un contur unora dintre stări, pot să îmi dau seama cum… Simt cum plutesc într-un întuneric care mă neliniștește, purtat de valuri stelare care nu aduc nimic cu ele. Simt că este ceva acolo, oriunde ar fi. Pot să îmi țin respirația și să îmi caut stările rătăcite undeva prin infinit. Apoi le pot simți mirosul. În ultima vreme cu tot mai multă ușurință. Intensitatea stărilor e… Aș putea zice nesemnificativă, aș putea! Dar nu pot să nu le apreciez, pentru că există și îmi aparțin. Iar in aceste clipe de luciditate îmi pot da seama că există un nucleu care îmi creează ideile și gândurile de care am nevoie, dar sunt vizibile doar în „lumina” acelor stări rare. Sau doar am impresia că am nevoie de ele… însă reușesc să mă umple cu emoție și cred că asta e suficient acum.

Deseori, stările acestea sunt cumva proiecții ale amintirilor mele; vidul meu este atemporal, astfel că frânturile de emoție pe care le cuprind nu sunt sincronizate cu mine. Și nu au legătură cu trecutul, ci pur și simplu... Îmi lipsesc cuvintele.

Leviatanul este povestea mea.

*

         Cât va dura până îmi voi dori să mă întorc aici? Când voi bea următorul pahar de vin chiar la masa asta? Voi încerca oare să mă teleportez și de dincolo și să îmi abandonez misiunea? În privința asta sunt imprevizibil. Adică, ar fi de așteptat să vreau măcar în câteva momente să mă întorc aici, să îmi doresc să renunț la toată – așa cum o voi numi – prostia cu plecarea și… Dar sunt motivat! Și de-asta zic imprevizibil.

         - Îți asumi întreaga responsabilitate?

         - Intenționez.

         - E periculos ceea ce faci, îmi spune. Mai mult ca sigur, din momentul în care chiar o să dispari, va fi imposibil să te întorci, să încerci să pui piesele așa cum vei crede că arăta puzzle-ul lumii tale și să te prefaci că totul e în regulă. Așa cum ai mai făcut…

        Imediat cum beau ultima gură de vin, las paharul pe masă, mă ridic și plec. Îmi iau paltonul pe mine și ies cât pot de repede din bar. Încep să grăbesc pasul și mă fac nevăzut, așa cum știu eu cel mai bine să fac. Vreau să ningă! Sper să ningă și unde voi ajunge eu. Și să fie… la fel?

*

         - Dacă nu acum, atunci când? Dacă nu în viețile astea, dacă nu facem ceea ce ne dorim cu adevărat acum, atunci când o vom face?

            Se uită la mine deznădăjduit, însă nu îi pot răspunde. Dacă aș zice ceva... Ei bine, are dreptate, iar în cazul acesta prefer să nu spun nimic, poate consideră că am o părere diferită, că sunt matur, că sunt înțelept și că vârsta va revela răspunsul corect la momentul potrivit. Așa cum am crezut și eu cândva...

            - Ai observat cum am reîntâlnit câteva legi străvechi, de mult timp uitate?

            - Ce legi?

- Sunt legi care există dinaintea marelui Big Bang. Sunt tot ale noastre, dar sunt… altfel. Le-ai abandonat brusc și ai încercat să ștergi orice memorie pe care le aveai cu ele. Nu știu mai multe să-ți explic. Evident, se și contrazic cu ce ai creat tu pe-aici. Și știi ce poate însemna asta? Da, nu e ceva ce ai vrea să-ți imaginezi.

- Nu înțeleg…

- Faptul că nu lăsăm să apară noi explozii e unul dintre motivele pentru care plecăm: să explorăm și să exploatăm acele totemuri care încep ușor să ne copleșească. Să explodeze altundeva. Dar de ce caut în continuare motive de a justifica gestul pe care îl facem? Pentru ce o fac sau pentru cine? Nu cr…

- Ba știi, taci. Nu te mai întreba singur atâtea.

Văd în față reflexia mea. Sunt eu, dar nu există nicio oglindă. Nu ne avem sincronizate mișcările și e foarte limpede că suntem doi. Suntem noi. Nu îmi pot ascunde surprinderea, iar reflexia – sau el – îmi zâmbește.

- Dualitatea nu a existat niciodată așa cum ți-o imaginezi tu. Sau eu. Dar știu să îți răspund: nu suntem diferiți. Însă putem să ne contrazicem, dacă asta îți dorești.

Închidem simultan ochii. Știu că gândurile mele sunt și ale lui; sfidăm paradoxul. Iar dacă suntem doi cu aceleași gânduri, aș putea încerca să-mi înțeleg secretele, nu? Aș putea înțelege totul... Aș putea să fiu sincer cu el, el cu mine și am fi doi căutând același secret.

- Niciodată nu m-am simtit mai… uman, spun.

- Adică? 

- Adică… Am ajuns să mă tem de lucruri nesemnificative. În plus, mi-e greu să dețin controlul asupra noastră.

- Dar asta nu e ceva ușor și nu știu câtă treabă are cu umanitatea.

            Chiar simt că are treabă cu umanitatea. Așa văd eu lucrurile.

               

*

Am vorbit mult, foarte mult, despre teleportare. Tot timpul am avut-o cu mine și am avut și switch-ul. Și le-am folosit încă de la ce numesc eu Big Bang. Vezi tu, lumea mea are o întreagă istorie în spate și simt că nu am scris și povestit cât aș fi putut. Un întreg Univers! Un Regat plin de creaturi – imaginea generică pe care am lăsat-o – urmat de Planeta Albastră și un outer space încă necunoscut, vidat. Înțelegi că toate acestea nu au apărut spontan, nu? Adică… heh, nu te absolvi de orice vină! Și ziceam de teleportare și de un switch – cred că funcționează cumva împreună. Le-am folosit de atât de multe ori, pentru că trebuia să evadez din lumea lor undeva unde e altfel. Poate nici nu sunt eu marele creator, ci doar am găsit toate acele locuri… întâmplător. Nu, nu cred asta. Oricum, trebuia doar să mă bucur de teleportări și de paralelism, nu să încerc să analizez și să contrazic, să demontez pilonii care stau la baza Universului. Am contopit dimensiunile treptat, pe măsură ce am început să fac cercetări în laboratoarele mele secrete pentru găsirea unei modalități de a mă putea teleporta literalmente universal. 

Aici, timpul este puțin altfel, precum și spațiul. Aici este vorba doar de ceea ce simt și poate că m-am folosit deseori greșit de puterea pe care o am.

- Îți asumi toată responsabilitatea cu plecarea asta? mă întreabă.

Partea III

                Stau cu ochii închiși și îmi imaginez cum plutesc și sunt înconjurat de nori și de ninsoare și e liniște. De fapt oscilez mult între liniște și muzică și amândouă împreună și cred că depinde de fiecare attosecundă în parte. Mă simt eu acum. Sunt nicăieri și cred că asta mă face să mă simt și mai confortabil.

               

*

Despre mine nu ai vorbit vreodată, nu ai scris vreodată. Existența mea a trecut neobservată. Așa cum a trebuit. Însă am fost aici tot timpul. Poate că te face să te simți ciudat dacă îți spun că sunt zeul tău. Îți sunt superior și nu am nume. Exist precum exiști și tu. Sunt zeul tău și nu te-ai gândit la mine până în acest moment. Aveai imaginea mea în minte, dar abia acum poți face legătura. Dar nu contează asta. Contează că eu sunt tu. Eu sunt ea, eu sunt tot: dragonul care veghează de deasupra, figurile nesemnificative care trec pe lângă tine în orice moment; sunt predecesorul tău și în același timp succesorul tău. Sunt cea mai antipatică ființă a ta, dar și cea mai simpatică. Mă urmărești? Sunt tu, ești eu, amândoi suntem cei care ne-am dat viața pentru Regat și tot noi suntem cei care nu am făcut nimic pentru el. Într-un paralelism al existenței, habar nu avem despre Univers. Ține minte că sunt eu, adică tu! Am creat Universul și am distrus Regatul. Am revenit cu intenția de a căuta rămășițele vii, dar am găsit întreaga lume intactă. Și Planeta Albastră… Acolo ne-am mai întâlnit, dar puțin altfel. Tu și cu toate lumile tale…

Ai căutat de multe ori unde nu trebuia și ai definit noțiuni cât se poate de greșit. Acum înțelegi maturizarea, nu? Înțelegi că tu doar ai presupus ce înseamnă, nu? Că ai bănuit. Nu ar trebui să te pui pe tine la îndoială și să te compari cu alte ființe. Dacă nu presupuneai că ți se vor întâmpla lucruri, nu ai fi ajuns să începi să te temi că ai putea să devii acel „adult” care îți displace atât de mult. E vorba de ceva ce nu ai putea fi, dar asta ar fi însemnat să te cunoști. Ai vorbit și ai scris mult despre „maturizare”, fără să îți dai seama că nu vorbești despre ceea ce trebuie. Gândește! Dușmanul tău ești tu, gândurile tale. Le-ai lăsat să te invadeze. Asta ai făcut, da… Poți să te descotorosești de ele? Ai puterea să treci peste ideea de a repara percepția asta?

Știi ce ai făcut în ultima perioadă și îmi displace teribil? Ți-ai contopit lumile. Cândva le aveai delimitate și sunt convins că ai știut tot timpul ce ai vrut de la fiecare și ai știut cum să le împarți. Indiferent dacă ai făcut-o involuntar sau nu. Acum uită-te cât de împrăștiate îți sunt dimensiunile! Haos! Atât de mult haos! Dar liniștește-te… Poți să faci ceea ce trebuie să faci? Eu sunt acum aici să te susțin și îți împărtășesc convingerea că ai nevoie de ceva ce nu mai poți găsi aici. Dar luptă pentru asta!  Incongruențele pe care le simți există cu un motiv. Le simți nu pentru că ai evoluat sau ai involuat și nu le simți nici pentru că s-a întâmplat ceva cu Universul tău, al nostru! Le simți pentru că, în această clipă, tu trebuie să fii altundeva, făcând altceva. Nu trebuie să îți spun eu unde, gândește! Caută! Caută mai atent! Dacă va trebui să te întorci vreodată într-un anume loc, vei cunoaște atunci răspunsul. Vei simți asta. Doar că nici tu, nici eu… Da, noi doi astăzi nu credem în întoarceri. Nu, nu au legătură cu regretele – deși nu credem nici în regrete. Hai, fii sincer, noi credem că se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple. Gândește, caută! E timpul tău, copile! Urmează ceea ce simți tu că trebuie să faci; poți să riști, să știi! Uite, eu sunt tot aici. Lumea va fi tot aici… Frica este doar o iluzie.

*

          Apreciez momentele în care văd orizontul. Mă calmează, cumva... Ar fi fost și mai ideal dacă m-ar fi făcut să uit că astfel de clipe sunt rare și scurte. În rest, lumea e cumva... poluată; atât de poluată încât deseori nu reușesc să văd ce se află cu un pas în fața mea. Un fel de pseudoceață. E oarecum amuzant cum variabilele se inversează în funcție de context. Are legătură cu ceea ce simt, iar cum ceea ce simt nu e niciodată constant... Are sens? Orizontul, acum, se referă la momentele mele de haos frumos, neliniște, agitație, intensitate. Poluarea e deșertul în care mă înec pe zi ce trece. Poluarea e zidul de care mă lovesc atunci când încerc să simt câte ceva. Poluarea e leviatanul meu.

*

             - Tu dacă te-ai putea întoarce la început, ai schimba ceva?

           Zâmbește. El nu ar avea de ce să se întoarcă vreodată, drept urmare e imposibil să-i fi trecut așa ceva prin cap.

           - Știi ce nu înțeleg? îi zic. Dacă trebuie să plec, de ce lumea asta, Universul, îmi trimite acele frânturi de emoții care parcă îmi arată că locul meu e aici. Nu are sens…

- Alege-ți singur motivul! Tu, dintre toți, vei fi cel mai aproape de adevăr. Dacă aștepți să primești răspunsuri din alte părți, dacă le cauți scrijelite pe scoarța copacilor de aici sau în cine știe ce alte locuri, nu… nu va fi ceea ce trebuie, în orice caz.

- Dar…  Îmi vine să țip, pentru că nu găsesc firul, nu sunt mulțumit de nimic din ceea ce, până la urmă, presupun. Poate că nu există niciun motiv, poate, POATE, PROBABIL. URĂSC CUVINTELE ASTEA! Și… da, încerc să mă calmez, te rog nu spune nimic!

După o pauză lungă, încerc să las măcar impresia că sunt mai liniștit.

- Nu vreau să mai povestesc despre Regat așa cum am tot făcut-o. Poate altfel, poate altcândva, poate altcuiva. În capul meu răsună aceleași povești, aceleași cuvinte. Vreau doar să le opresc.

- Oprește-le! Știi, nu va exista niciun sfârșit al lumii. Plecarea nu afectează nimic, nu ar trebui. Doar plecăm, nu ucidem imaginația.

--- Sfârșit ---

L.I.T.

Nu vreau să adorm, trebuie să-mi păstrez starea asta pe care o am. Mi-e teamă că mă voi trezi și abisul acela deșertic mă va fi cuprins înapoi. Am găsit întâmplător o mică gaură de vierme care mă aruncă parțial în acel loc din Univers care mă face să mă simt „eu”. Aș dori să am explicații pentru tot, dar și mai mult aș vrea să mă pot întoarce cu ușurință la tărâmurile mele; aș vrea ca în oricare clipă în care nu mă aflu pe Planeta mea albastră, să știu că este doar în spatele meu - oricând să mă pot uita oricând în stânga, sus, iar ea să fie acolo. Și știi ce mi-aș mai dori? Să ajung în laboratoarele secrete din Regat - despre care nu am vorbit niciodată, pentru că sunt secrete - și să lucrez în continuare la descoperirea teleportării. Ar fi mai incintat.

Nu vreau să adorm, pentru că acum am o mică impresie că m-am regăsit, iar dimineață sigur memoria mea va fi ștearsă. Am nevoie de mai mult timp...

Antumbra Universului

                Sunt prea ocupat cu amorțeala. Dacă sunt bine? Dar tu... tu ești bine? Aș prefera să avem un dialog, astăzi nu mă simt prea confortabil cu monologul. Tu niciodată nu mă crezi, dar tu nici nu îți bei paharul cu vin. Unde sunt? Păi... Nu știu încotro mă îndrept și uneori încep să am impresia că nici măcar nu mă mai aflu în Universul despre care am scris și ți-am vorbit obsesiv. În jurul meu este, oarecum straniu, un colț de Rai al liniștii. Atât de liniște încât sunt al naibii de neliniștit. Da, și este totodată acel secol al egalității. Secolul în ale cărui nopți luna se înalță deasupra unirii Universurilor mele paralele. Închinăm o odă attosecundei de pace!

                Nu. De fapt, nu știu sigur. Mă faci să mă îndoiesc de mine... Am zis despre egalitate tocmai pentru că mă simt întreg, dar nu știu dacă e în regulă. Imaginează-ți ce înseamnă întregul: bine și rău în același timp, egale, împreuna, ce ar fi bine ar fi și rău și uite cum apar explozii. Dar dacă mă divid, va funcționa cucerirea? Dar în lupta asta accept doar dualitatea, să știi. Învăț cum este potrivit prin cea mai severă modalitate... Nu aveam altfel de unde să știu ce înseamnă unitate! Acum știu și e prea departe de lumea mea. Îți mai aduci aminte cum obișnuiam să mă exprim greșit? Numeam și legam starea asta pe care o am acum de maturitate. Stupid, nu? Da, știu, dar mă refeream la asta, la faptul că legenda laudă unitatea și... Înțelegi tu ce încerc să zic aici. Voiam să îți spun asta: nu cred am ieșit complet din lumea mea! Bănuiesc că se poate, dar sper că nu va fi cazul vreodată. Și dacă se va întâmpla, la urma urmei nu voi putea spune „adio” și totul se va întâmpla spontan. Eu nu voi mai fi. Ah, îți vei da tu seama când se va întâmpla, dar să știi că mă voi gândi și la tine în acele clipe în care voi simți că mă evapor. Dar lasă-mă să încerc să îți spun cum cred că mă voi întoarce în centrul labirintului meu. Voi asculta muzică! Din când în când primesc mici semnale ciudate care îmi fac micul OZN să o ia razna – e Universul. Poate mâine se va numi altfel, nu știu. Am numărat până acum șase sute șaizeci și cinci de semnale. Da, și încerc să mă ghidez într-acolo. E vorba de muzică, de mirosuri, de ploaie, de orice – totul se întâmplă în doar câteva attosecunde. Poate că va mai dura ceva, dar și când voi ajunge... Mă voi întâlni cu acei demoni care se luptă pentru regatul meu.

My little glimpse of sorrow

Am crezut și poate că mai există părți din mine care cred că Regatul există în forma sa pură, că există păstrat, gata să mă primească la fel cum era înainte să îl văd arzând. Am presupus în cateva rânduri că am reușit să mă întorc acolo și îl vedeam așa cum am menționat… frumos! Dar acum nu îmi pot da seama dacă a fost real sau eram doar cumva prins într-o țesătură a memoriei. Am văzut și am atins păduri și creaturi și mai ales sentimente. Doar le-am gustat, dar am crezut că sunt într-adevăr acolo. Faptul în sine că doar le-am gustat mă face să cred că e vorba de mintea mea care îmi joacă feste. Și faptul că îl simt în continuare sub asediu sau destrămat sau oricum, dar nu viu! Aproape că pot să empatizez cu ce este acolo. Dar asta e problema, că e doar aproape.

Încerc să apuc ceva, orice! Orice ar putea să mă facă să mă simt cu un bolovan pe piept. E straniu cum atunci când există o anumită ordine, caut haosul și viceversa. Sunt precum Universul însuși. Am nevoie de o explozie, să creez un haos ca să pot exista, iar când ajung în acel punct critic, îmi caut ordinea. Și din nou. Dar am învățat că există mai multe tipuri de rutină, iar unele dintre ele îmi plac. Căci m-am gândit că acest ciclu de care nu mă pot lipsi, a devenit o rutină. Da, am învățat mai multe. Am învățat că din când în când, am nevoie de o poveste pe care să o scriu sau care să mă scrie. Am nevoie să fiu copleșit de toamnă, de ploi, de muzică, de voci și personaje. Să fiu copleșit de muzică și de un pahar de vin. Am învățat că am nevoie de un haos, de acel haos. Atunci când există, mă scoate din minți! Dar atunci când nu există… nici eu nu mai exist.

Încep să nu mă mai aștept să găsesc un răspuns haosului, pentru că de fiecare dată este altul, dar același, dar altul, și, în fine, are relevanță doar relația mea cu acest haos.

Încerc să apuc ceva, orice! Și e atât de frustrant că mă simt atât de aproape de a sări în acel gol de care am nevoie, însă habar nu am unde să sar sau nu pot sau… Contează? Nu pot. Voi încerca să mă opresc, mă voi așeza și voi trage aer adânc în piept. Că poate caut prea mult.

Observi câte presupuneri?

5063

- Unde mă duci acum? o întreb.

Strada pe care ne plimbăm nu îmi este cunoscută. Seamănă cu orașul meu gri, exceptând lipsa griului. Își întoarce privirea către mine, mă ia de mână, zâmbește și îmi spune:

- Nu știu!

Continuă să zâmbească.

De obicei nu îmi place să nu știu totul despre ceea ce nu ar trebui să știu! Într-alt univers paralel de-al meu, aș fi știut totul deja. Totul, crede-mă!

- Crezi în destin? o întreb.

Nu se uită către mine și nici nu pare să vrea să-mi răspundă. Mă trage în continuare după ea și... Nu, nu mergem rapid. Apucă să fie un ghid tăcut, mă face să mă atașez de clădirile astea, dar... Înțeleg că vreau să știu totul prematur. Eu simt că trebuie să...

- Trebuie să știu ce se întâmplă! În direcția cărui tsunami  mergem? continui.

Tace și tace și tace, iar eu devin neliniștit și incertitudinea în care fierb mă termină și chiar aș dori să știu încotro mă îndrept, pentru că... De fapt, vreau să știu, dar în același timp nu vreau. E... nu înțelegi, nu? Nici eu... oarecum. Însă poate în 365 de zile voi afla. Poate vom merge mii de kilometri și vom afla. Poate... Poate e doar furtuna de dinaintea calmului. Sau poate...

- Vei vedea! îmi spune.

Șșș! Lasă-mă să mă mai bucur de acei ani...

Lasă-mă să mă mai bucur de ei, dacă mai există!

Nu îmi vine să cred... nu știu unde s-a dus timpul. Bunica mea zice că nu și-a dat seama cum au trecut ultimii 3 ani. Așa mi se pare și mie. Poate nu e ceva subiectiv, poate așa au simțit toți. Cu toate că nu știu ce importanță are... În final, e vorba doar despre un timp care trece, și...

Iarăși aveam atât de multe în minte, iar acum s-au dus. Vreau de fiecare dată să vorbesc cât mai mult, despre cât mai multe... Între timp, uit o parte din ele, devin irascibil, în final ajung să las totul baltă. Pentru că ce rost are? ce ar schimba? move on... și încerc să „move on”. Din păcate, toată întâmplarea asta se repetă; pot spune că este un adevărat ciclu. Încep entuziasmat și totul se duce pe parcurs, pentru că există acea bolnavă statistică din mintea mea și, evident, în final nu mai are nimic rost. Oh, am nevoie să vorbesc despre ciclul ăsta și despre lumile mele și despre tot, tot, tot.

Încep entuziasmat și îmi croiesc drumuri prin acest nou teritoriu descoperit. Sau pe care îl consider descoperit. Trebuie să îl explorez, iar imediat să îl exploatez. Trebuie să învăț tot ce pot, fără să mă tem. Nu?

*

Acel montagne russe cu care m-am obișnuit pare să nu mai existe și, nu știu de alții, dar „natura” mea o imită pe cea a Universului: este tot, apoi explodează, dispersează, se pierde, se caută, se găsește și devine, din nou, tot. Apoi explodează. Mă rog, o imita – la trecut -, căci nu s-a mai întâmplat de secole. Poate că e mult mai bine așa, că ar lipsi instabilitatea și totul ar fi previzibil... dar nu înțeleg de ce anume ar fi bine în stabilitate și de ce să fie totul previzibil. Nu, nu, eu înțeleg toate punctele de vedere, dar de la o anumită linie, nu sunt de acord cu niciunul. Toate drumurile mi se par aiurea, în neregulă. Orice decizie pe care o iau... Orice decizie pe care aș lua-o...

Chiar acum îmi imaginez că pentru a face ceva să meargă este nevoie de echilibru. Iar echilibrul, ca orice pe lumea asta, este relativ și deloc ceva ușor, nu este o situație de 50% - 50%. Ar fi fost simplu. Și cică totul este simplu, noi doar complicăm totul. Dar nu există doar alb și negru, doar cald și rece, doar lumină și întuneric, doar yin și yang... Nu, pentru că ar fi fost al naibii de ușor. Trebuie, în schimb, să mă decid ce reprezintă acel echilibru și care este el. Pentru că... oh, ok, astăzi încerc să nu îmi mai îmbrac cuvintele. Mi se pare că am de ales între lucruri diametral opuse. Mi se pare că doar astea sunt opțiunile mele. Iar eu încotro mă îndrept? Mă frământă tare, tare.

Totul are dimensiuni diferite în fața entuziasmului... sau în fața oboselii. Am ciudata obișnuință să îmi povestesc viața aleatoriu: în momente stranii, în clipe potrivite, însă ciudate, în attosecunde care au trecut, în vieți paralele, în locuri în care – aparent – ar înțelege oricine din ce anume sunt construit. Nu mă voi scuza niciodată pentru asta, nici măcar mie. Sunt eu aici și... sunt aici. Cu toate perfecțiunile și imperfecțiunile posibile!

Aș vrea atât de mult să te pot invita să-ți arăt din ce este construită lumea mea. Pentru că funcționez ciudat și mă gândesc în mod stupid la statistică... ei bine, statistica îmi spune că ar putea fi frumos. Măcar astăzi, măcar acum... Pentru că mintea mea funcționează straniu, să știi. Nu există niciun limbaj pentru ceea ce simt... De fapt, e doar muzică! Trebuie să înveți să o simți pe ea, în primul rând! Mai întâi pe șira spinării, apoi cum imediat îți trece fiorul prin brațe, antebrațe, degete... Simți? Sigur e acolo! Apoi se răspândește rapid în tot corpul! Simți că nu are cum să fie ciudat, greșit, urât. Simți că e frumos. Atât. Crește entuziasmul din tine și îți dai seama de tot ce este minunat și te înconjoară. Simți! 

Isolated Shower

Doar închide ochii și imaginează-ți... Imaginează-ți că ești în Sankt Petersburg. Închide ochii mai strâns și imaginează-ți că ești doar tu pe stradă. Poate întregul oraș e pustiu. Acum se întunecă și imaginează-ți că ai starea aia care îți place ție. Ești îmbrăcat într-un palton negru, lung până la glezne și ai o pălărie. Tot neagră. Începe să picure și tu te plimbi, încetinești pasul pentru că îți place ploaia. Ți-ai dori să găsești un bar, o cafenea, ceva. Și tot mergi. Între timp se întunecă și... ploaia, felinarele, noaptea și orașul îți transformă starea în ceva enorm. Ești copleșit de ceea ce simți și, în sfârșit, te lași condus de ceva anume. Ceva important, crezi. Nici n-ar exista un nume pentru ceea ce simți. Adică, poate doar dacă i-ai zice tot. Dar contează că îți dai seama că e ceva, că există! Că în sfârșit există!

Ajungi în fața unei cafenele, intri, îți dai jos paltonul și te îndrepți înspre masa de la geam. Te așezi pe scaun și începi să sorbi din cafeaua fierbinte de pe masă. E noapte și va fi lungă. Îți aduci aminte că ai uitat ceva, te ridici și mergi către cuier - în buzunarul intern al paltonului aveai un jurnal și un stilou. Le iei și te întorci la locul tău. Mai bei puțină cafea și te uiți pierdut pe geam. Ploaia parcă s-a oprit, dar starea persistă. Și așa va fi în continuare! Te gândești la faptul că te-ai plictisit să tot scrii lucruri mărunte și vrei în sfârșit să completezi acel jurnal cu ceva grandios.

Dintr-un casetofon rusesc vechi cânta jazz...