XX: Proiectul 667

Tot timpul am încercat să construiesc un testament scris sau să îmi reînnoiesc acel „despre mine”. Nu am găsit inspirația de cele mai multe dăți ori răbdarea, care e foarte importantă pentru mine - rar o găsesc... Sau când le găseam pe amândouă și îmi făceam timp ajungeam la concluzia că aș greși scriind așa ceva din mai multe motive destul de simple: nu vor păstra o actualitate, tot timpul voi mai găsi ceva de adăugat, șamd. Dar dacă nu acum, când? Chiar acum se întâmpla un lucru nu măreț și cât se poate de lipsit de importanță, dar știindu-mă aici mă face să tresar.

Poate că ce am scris eu de-a lungul timpului chiar a fost lipsit de sens sau a sunat urât sau neinteresant. M-am străduit și vreau să cred că am potențial și aș putea să fac ceva mare și frumos. E mult până acolo, foarte mult... Nu am mai citit de secole și mai există și alte probleme pe care nu reușesc deocamdată să le depășesc. Probleme e mult spus, dar timpul mi se pare că se încadrează perfect în categoria asta. Din proiectul 667 rămân cu certitudinea că tot ce am scris a fost chiar ce am crezut în momentul respectiv. Și poate fluența limbajului. Hmm, mi-am adus aminte de ceva... Poate chiar cea mai twisted întâmplare. Știu că am scris pe undeva totul, dar din păcate nu găsesc. S-a întâmplat pe 22 august acum câțiva ani. Am rămas cu o mare parte din poveste în minte, totuși (și probabil că voi rămâne în continuare). Pe scurt, a fost o seară foarte ciudată - mă întorceam din București cu trenul și nu eram singur în compartiment... La început am fost foarte sceptic în ce privește grupul ăla (format, de altfel, din 4 persoane care se întreceau în ciudățenile lor obscure și vulgare), apoi le-am intrat oarecum în joc. Una într-alta, una dintre femei a citit ce aveam eu la mine (obișnuiam să îmi iau după mine lucrările). Mi-a spus să nu fac prostia să renunț la scris; mi-a spus că povestea mea va fi tristă pentru că sunt... așa cum sunt eu. Se baza pe faptul că ...eu și ea semănăm. Nu știu câtă dreptate a avut sau va avea, dar îi înțeleg punctul de vedere. Și nu de puține ori m-a făcut să îi dau dreptate. Uneori nu mă întristează ideea de singurătate. Presupun că aș deveni productiv. Însă mă doare atât de tare atunci când ...nu se întâmplă nimic! Am nevoie de sentimente și emoții în valuri. Am nevoie de inspirație și am nevoie să scriu. A fost perioada asta lungă în care ce am scris a fost aiurea, repetitiv și haotic. Sau așa am simțit eu. Am avut frânturi de poveste în ultimii doi ani și psihic am ajuns într-o groapă foarte adâncă. Uneori mai ies, sau mai văd lumina, nu știu exact cum stă treaba. Dar tot acolo sunt. Și cred că trebuie neapărat să recitesc tot ce am scris aici. Din când în când mai dau peste niște idei geniale și uit că eu sunt autorul lor... sunt culmea.

Nu știu cât voi mai scrie aici. Nu știu, în general, dacă voi mai scrie. Nu știu dacă m-aș putea abține. Proiectul 667... ei bine, are adunată toată perioada asta frumoasă. Cea mai frumoasă! Peste care am încercat și încerc să trec cumva. ...scriind, da. Vreau să fac o poveste a lui 667, a regatului pe care l-am avut aici. Regatul meu genial care, ceva din mine spune că trebuie să rămână istorie. Probabil a fost doar un capitol. Îmi place să închei povești :). Și îmi place să le readuc după un timp la viață.

Cu certitudine îți spun asta, draga mea C., pe tine nu te voi uita niciodată, căci tu ești în spatele acestui proiect 667.