falling into nothingness

Astăzi mă simt stăpân pe mine. Aș îndrăzni să spun chiar pe întreaga situație. Nu este altceva decât... Nu știu, am un surâs constant pe față. Surprinzător, e doar surâsul și atât. Câta pace...! Mă întreb dacă într-adevăr există regatul meu, căci în jur, acum, e doar liniște. Poate că nici măcar nu sunt în lumea mea și am nimerit întâmplător aici. Și ce mă fac dacă îmi place? Ce mă fac dacă voi fi alungat?

Poate că nici măcar nu sunt eu. Ceva e diferit, observi? Neliniștea, creaturile, cetățile, labirintul poate? Nu le văd. Poate că nici măcar nu e surâsul meu. Îl pot împrumuta definitiv? ...zău că mi-e complet străin. Îmi pare evoluat - mult mai evoluat decât toate planetele mele. Și totuși, planetele mele stau și ele fercite acum; fără culori. Cred că sunt încă prea mic să mă pot juca astfel. Sunt momente în care nu-mi dau seama dacă planeta e albastră, roșie sau neagră. Sau gri. Cel puțin, asta pe care mă aflu acum. Despre ea, legendele zic despre ea că ar fi...

Cu surâsul ăsta, e singura monotonie care îmi pare acceptabilă. Acum și aici. Cel mai probabil, însă, voi fi alungat înainte să îmi dau seama. Sau regatului meu îi voi lipsi atât de mult încât va veni el însuși după mine. Mă leagă atât de multe de el încât caut în mod constant cum să evadez. Acum. Și sunt atât de multe paradoxuri... Înțelegi halul în care mă contrazic? L-ai putea accepta? Paradoxuri ce îmi arată cum orice este previzibil devine rutină. Urăsc rutina! Dar orice ciclu are un singur ton la un moment dat. Și poate astfel va exista un moment în care îmi voi construi o altă lume.

...simți cum vine treptat spre tine și te înalță? Și te înhață. Ieri un pic, astăzi un pic. Așa construiești tu poduri. Distruge-le cândva!

Totul îmi pare atât de riscant! Mult prea mulți „dacă”. Și eu urăsc să fac alegeri. Îmi displac regretele, și paradoxal, trăiesc atât de mult cu ele și mi le însușesc cu atât de mare ușurință... Știu ce se zice, știu ce îmi zic - sunt mai calculat decât îți par! ...și matematica are lacune! Mi-aș dori un infinit de universuri paralele și un switch. Mi-aș dori să fiu nemuritor și aș avea așa aproape tot timpul să trăiesc și să ajung la un infinit de concluzii în infinite moduri. Dar știu că farmecul e muritor.

După atâtea coborâșuri și suișuri… Ei bine, mă pierd în fața ta. Lumea mea de acasă e sortită unor explozii atât de ciudate și nemaivăzute și știu că nu este nimeni făcut pentru asta, nimeni nu ar supraviețui acolo. Îmi voi lua regatul și îl voi băga în carantină. Nu vei înțelege niciodată de ce am făcut asta, știu. Dar, te rog, ai încredere în mine… Vreau să plec.

Pune-mă să-mi construiesc o lume perfectă.

Astăzi cad!

Dacă îți fur paradoxurile... Haide, serios, să ne îndreptăm către un alt soare. Poate ceva mai mare. Sau, cine știe? Poate că acolo sunt doi sori! Hai să ne învârtim haotic, să ne jucăm cu stelele, să le învârtim pe degete și să agățăm soarele ăsta micuț, pe care l-am lăsat în spate, de razele lui și să îl agităm. Să sărim prin găuri de vierme: eu în lumea ta, tu în lumea mea. Să ne întâlnim peste câteva ere, prin găuri negre aleatorii și să ne reamintim cine suntem. Și astfel, să colorăm galaxii și să plecăm de nebuni prin nebuloase. Iar poate...

*

Și ce mă fac dacă găurile astea nu există?

E atât de complicat... Nu-mi imaginez ce aș fi eu fără găurile mele negre. Vreau atât de tare să cred că ele există! Că oricând mă așteaptă și sunt dornice să îmi arate tot universul. E prea complicat și mă pierd în căutarea asta ipotetică și absurdă! Cum să nu existe găurile negre? Sunt amuzant.

În puținele clipe în care viața mea merge lin, într-o monotonie frumoasă, încep sa nu mai văd sens. Îmi rămâne doar să visez. Și, practic, fac asta poate prea mult. Însă știu că tot timpul este aici. Visarea, împreună cu muzica. Un fel de adăpost atunci când încerc să-mi văd regatul arzând. Uneori e obositor. Și tot timpul imatur.

*

Sper că marii regi se gândesc chiar acum să construiască un Everest mai mare pe o planetă mare și frumoasă. Nu va mai fi doar o iluzie... Și doar ei vor locui acolo. Va fi mult mai frumos ca aici... Vor locui printre o grămadă de fluturi, copaci gigantici și râuri; iar planeta va avea în curând câteva inele în jurul ei.

Take me, I'm falling...

Astăzi eu.

Mie mi-ar plăcea să fug undeva singur. Singur, singur. Să nu cunosc pe nimeni și nimeni să nu mă cunoască. Să fiu eu și o cabană micuță într-o pădure. Undeva prin munți - poate pe lângă Vatra Dornei. De acolo, mai urc vreo 2km și pot să văd Ucraina. Sau dacă nu, prin Siberia.

Am un stil atât de ciudat de a mă lega de tot felul de situații imposibile. Sau măcar foarte complicate. Și chiar îmi doresc să fac asta. În puținele clipe în care viața mea merge lin, într-o monotonie frumoasă, încep să mă panichez și să mă pierd tare.

Îmi place mult orașul meu întunecat. Și ploaia. Și seara. Și noaptea. Dimineața doar uneori. Îmi place mult și liniștea. Și oricând aș putea să spun că mâine mă voi îndrepta spre alt loc unde nu voi avea parte de tine, de regatul meu, de toate creaturile mele. Sau de mine. În altă zi, poate îmi voi pierde toată ziua hoinărind și căutând suflete pe care să le citesc. Sau doar voi hoinări... din galaxie în galaxie. Până de curând nu eram obișnuit cu dualismul meu sau trialism sau ce paradox o fi; dar știi, dacă l-aș fi atacat, m-aș fi comportat precum o boală autoimună. Am nevoie de paradoxuri și de oscilații. Ce ar fi Mihai fără ele? Ar fi existat? Și astfel pot ajunge cu întrebări primordiale în jurul Mihaiului meu. Poate construind în paralel un alterego pe care să îl pun să răspundă ...căci dialogul are un farmec aparte. Ce ar fi Mihai fără iluziile lui? Ce ar fi Mihai fără Everest? De fapt, nici măcar nu exista un Everest în adevăratul sens până... tu. Habar nu am cine ești tu. Nu știu cum să îți spun, cum să te numesc, cum să te citesc, cum să mă uit la tine, cum să te ascult. Tu și cu universul din zilele astea nu-mi sunteți de ajutor. Tu ai ținut morțiș să îmi umilești micile mele principii. Principii fragile. De ce ai ținut tu morțiș să îmi distrugi paradoxurile cu alte paradoxuri? Paradoxurile tale... ei bine, nu le cunosc nici pe ele. Și din cauza asta mă faci să mă simt ca și cum aș fi într-o gaură neagră.

Și ce mă fac dacă găurile astea nu există?