Astăzi eu.

Mie mi-ar plăcea să fug undeva singur. Singur, singur. Să nu cunosc pe nimeni și nimeni să nu mă cunoască. Să fiu eu și o cabană micuță într-o pădure. Undeva prin munți - poate pe lângă Vatra Dornei. De acolo, mai urc vreo 2km și pot să văd Ucraina. Sau dacă nu, prin Siberia.

Am un stil atât de ciudat de a mă lega de tot felul de situații imposibile. Sau măcar foarte complicate. Și chiar îmi doresc să fac asta. În puținele clipe în care viața mea merge lin, într-o monotonie frumoasă, încep să mă panichez și să mă pierd tare.

Îmi place mult orașul meu întunecat. Și ploaia. Și seara. Și noaptea. Dimineața doar uneori. Îmi place mult și liniștea. Și oricând aș putea să spun că mâine mă voi îndrepta spre alt loc unde nu voi avea parte de tine, de regatul meu, de toate creaturile mele. Sau de mine. În altă zi, poate îmi voi pierde toată ziua hoinărind și căutând suflete pe care să le citesc. Sau doar voi hoinări... din galaxie în galaxie. Până de curând nu eram obișnuit cu dualismul meu sau trialism sau ce paradox o fi; dar știi, dacă l-aș fi atacat, m-aș fi comportat precum o boală autoimună. Am nevoie de paradoxuri și de oscilații. Ce ar fi Mihai fără ele? Ar fi existat? Și astfel pot ajunge cu întrebări primordiale în jurul Mihaiului meu. Poate construind în paralel un alterego pe care să îl pun să răspundă ...căci dialogul are un farmec aparte. Ce ar fi Mihai fără iluziile lui? Ce ar fi Mihai fără Everest? De fapt, nici măcar nu exista un Everest în adevăratul sens până... tu. Habar nu am cine ești tu. Nu știu cum să îți spun, cum să te numesc, cum să te citesc, cum să mă uit la tine, cum să te ascult. Tu și cu universul din zilele astea nu-mi sunteți de ajutor. Tu ai ținut morțiș să îmi umilești micile mele principii. Principii fragile. De ce ai ținut tu morțiș să îmi distrugi paradoxurile cu alte paradoxuri? Paradoxurile tale... ei bine, nu le cunosc nici pe ele. Și din cauza asta mă faci să mă simt ca și cum aș fi într-o gaură neagră.

Și ce mă fac dacă găurile astea nu există?