Astăzi cad!

Dacă îți fur paradoxurile... Haide, serios, să ne îndreptăm către un alt soare. Poate ceva mai mare. Sau, cine știe? Poate că acolo sunt doi sori! Hai să ne învârtim haotic, să ne jucăm cu stelele, să le învârtim pe degete și să agățăm soarele ăsta micuț, pe care l-am lăsat în spate, de razele lui și să îl agităm. Să sărim prin găuri de vierme: eu în lumea ta, tu în lumea mea. Să ne întâlnim peste câteva ere, prin găuri negre aleatorii și să ne reamintim cine suntem. Și astfel, să colorăm galaxii și să plecăm de nebuni prin nebuloase. Iar poate...

*

Și ce mă fac dacă găurile astea nu există?

E atât de complicat... Nu-mi imaginez ce aș fi eu fără găurile mele negre. Vreau atât de tare să cred că ele există! Că oricând mă așteaptă și sunt dornice să îmi arate tot universul. E prea complicat și mă pierd în căutarea asta ipotetică și absurdă! Cum să nu existe găurile negre? Sunt amuzant.

În puținele clipe în care viața mea merge lin, într-o monotonie frumoasă, încep sa nu mai văd sens. Îmi rămâne doar să visez. Și, practic, fac asta poate prea mult. Însă știu că tot timpul este aici. Visarea, împreună cu muzica. Un fel de adăpost atunci când încerc să-mi văd regatul arzând. Uneori e obositor. Și tot timpul imatur.

*

Sper că marii regi se gândesc chiar acum să construiască un Everest mai mare pe o planetă mare și frumoasă. Nu va mai fi doar o iluzie... Și doar ei vor locui acolo. Va fi mult mai frumos ca aici... Vor locui printre o grămadă de fluturi, copaci gigantici și râuri; iar planeta va avea în curând câteva inele în jurul ei.

Take me, I'm falling...