Rex Koldr

Moralitatea mea își inițiază resetarea începând cu centrul acestui straniu labirint pe care astăzi îl numesc oraș. Gândurile mele ce trebuiau să fie piloni, se prăbușesc haotic și în întreaga hărmălaie există o duzină de hiene care încearcă să își construiască tronul și să își instaureze monarhia în același Regat încercat de atâtea războaie. Sângele nobil nu mai contează acum, la sfârșitul zilei important este scopul. Iar în ziua apocalipsei va rămâne scris doar numele lor.

*

Sunt înconjurat de pitici ciudați ce se plimbă pe străzi fără nerușinare, imitați de hoți de priviri cântând fără glas, dragoni scăpați de sub control ce-mi ard zidurile labirintului. Un ciclop caraghios zboară cu un monociclu și urlă după ielele care dansează haotic printre grifoni derutați. Aici sunt vârcolaci care fac luna să se transforme în lup și, rătăcit, un Cronos neliniștit așteptând actul final. Aș dori să proiectez întregul carnaval în tot universul. Aș dori să pornesc avalanșa haosului peste orașul meu gri și liniștit, iar ninsoarea să caute etericul pierdut prin imensa populație de creaturi nemaivăzute ce mărșăluiesc aleatoriu.

Ghidat de nebunia ce pune stăpânire pe mintea mea, încerc să le disting fețele tuturor ce își fac de cap și... sunt cuprins de ruine, de ritmuri tribale aritmice, de paradoxuri. Este suficient să clipesc o singură dată încât să mă teleportez pe una din orbitele inteligibile ale Planetei Albastre. Apoi alunecăm amândoi... încet, extrem de încet. Eu cânt la pian și tu mă privești. Te înalți puțin și... nu te mai lupți, cazi pradă nevoilor tale și dispari. Continui să cânt și grăbesc melodia; sincronizez fiecare măsură cu tunetele celuilalt univers de care aparțin și într-un final mă opresc – las celelalte instrumente să-și facă jocul. Mă teleportez.

*

Trag aer adânc în piept. Și trag și trag și trag și nu mă mai pot opri. Deja, după mici attosecunde, liniștea mă deranjează teribil. La fel și singurătatea. Poate că vreau ca aerul să fie rece, iar aerul rece îmi alimentează furia; doar acum. Sunt cuprins de ei și devin din ce în ce mai agitat. Furtuna de voci care îmi zbiară reguli fără sens pentru supunere mă aduc în pragul disperării și tot ce pot să fac este să te chem... Mă mai poți salva, încă. În schimb, tu chemi haosul, dar sunt suficient de viclean încât să te fur cu mine. Ne teleportăm.

*

Privește soarele! Strălucește acum pentru amândoi, iar mâine va fi cea mai ștearsă pitică albă. Ciclopul ce a continuat să zboare mă prinde din urmă și mă molipsește cu râsul său. Atât de amuzați amândoi, începem să prindem steaua în săgeți îmbibate în serul care îi va schimba culoarea. O facem albastră și pe ea, în ochii unui wendigo cvasidaltonist. Ce tragedie! Moralitatea mea continuă să se degradeze, mâncată de vasiliștii regatului meu. Îmi dau seama că aceste creaturi se răzbună. Își doresc să preia controlul acum, după ce Regatul a încetat să ardă și în puținul timp în care m-am întors să fiu copleșit de atemporalitatea în care mă aflu. Ideea de a mă face să adorm li se pare, cu siguranță, teribil de interesantă. Cronos este preocupat acum să îmi șteargă memoria. Observ cum lumea mea își pierde din sens și din coerență. Ce era Neverland fuzionează cu marele Big Bang și Everestul devine încet un imens crater.

Cu mândrie stau în picioare și mă uit în haos. Acestea sunt creațiile mele! Acestea sunt galaxiile de care refuz să mă despart! Aceștia sunt demonii mei preaiubiți!

Te iau și ne teleportăm într-o nebuloasă necunoscută.

*

Te așez pe tine la pian și îmi cânți. Până mă ajunge Cronos și aici, transformăm clipa într-o eternitate și teleportez și una din cafenelele orașului meu drag. Nu te deranjez, pentru că îmi place ce-mi creezi.

Mă uit cândva pe geam și pot observa acel teatru părăsit din altă viață. Pe aceeași scenă pe care mă înălțam își joacă piesa... oh, faunul.

Mai las să treacă două din acele secole veșnic și te invit la masă. Pocnesc din degete, astfel încât pe geam apare doar întunericul dezbrăcat și copleșit de atâtea stele și comete! Îmi cuprinzi fața între palme și îi dai voie minții mele să se oprească din rezolvarea labirintului. În timp ce mă uit în ochii tăi, aprind singura lumânare...
Ți-am promis că îți arăt colțuri necunoscute ale universului nostru. Pe coadă de cometă, cu viteza luminii, îți desenez cerul. În niciun caz sentimentele nu sunt umane, ci sunt personale.

Mă faci să tremur și să gândesc în algoritmi stângaci. Vreau să clipesc și am nevoie puțin de...
Am clipit.

*

Cu amnezie, mi-am resetat gândul și îmi reprim zânele ce se zbat căutând liniște. Aici e liniște... Te mai las pe cometă; eu, mai mult ca sigur, de fiecare dată când voi încerca să fug cu adevărat de adevăr, voi putea fi găsit în același oraș: orașul gri. La iveală voi ieși tot eu, înecat de sinceritate. La un moment dat, doar. Poate îți voi povesti! Orașul va fi întotdeauna ocrotit, până și de Cronos.
Aici ninge atât de tare! Atât de tare încât sunt șterse toate urmele ce încă nu au existat. Și tot eu mi-am evaporat acei mici intruși nomazi monarhici! Încă sunt Creatorul. Știi, acum m-am hotărât să nu existe paradoxuri. Tot ceea ce simt se împletește cumva armonios în întregul univers. În toate universurile. Desigur, nu mai există reguli... Sunt abandonat aici. Ninge! Observi cum e același peisaj pe care îl descriu de ani de zile? Mă plimb pe una din acele străzi ce prind viață doar sub rarele felinare pale. Și îmi place cum arată! Sunt singur, evident, și de undeva îndepărtat se aude muzică genială. Poate e pianul care continuă să cânte și fără noi, fără mine și fără tine. Sau restul instrumentelor. Și se potrivește teribil cu ninsoarea asta. E acea ninsoare cu fulgi imenși. Mă simt atât de straniu și... Straniu.