Most Łazienkowski

Hai, cât simți că poți, pentru că știi și tu, Cronos pe cât nu face discriminări, nu face nici favoruri.

Ne vom urmări agale, printre coli de hârtie nescrise și pahare de vin băute doar pe jumătate. Urmează să înfruntăm cele mai mari temeri și vom urca cei mai înalți munți. Everestul e istorie deja, …în ciuda atemporalității sale presupuse. E oarecum amuzant când reușești să privești totul în ansamblu, nu crezi? Când poți privi întregul fir de la început, până la sfârșitul sfârșitului său. Detaliile deja nu mai sunt importante, sentimentele sunt îngropate, iar acolo unde cândva se construia un castel măreț, acum sunt doar câteva ruine. Ca și înainte, îmi doresc să plec, să pocnesc din degete și să mă teleportez. Nu am învățat nimic și nici izvorul speranțelor mele. Și oare de ce fac asta?

Exist de o multitudine de ori și astăzi am resimțit viața, tangențial… Sigur, sunt unul dintre creatorii paradoxului, însă viața… Viața… Viața… Mă las liber valurilor, căci a rămas singura posibilitate de a fi purtat de necunoscut și în căutarea sa.

Viața este eternă. Noi suntem eterni.

Partea I - Stare Miasto

Mă uit în jos la cele două geamantane deschise, aproape pline. Câteva haine îmi sunt aruncate pe pat. E prima plecare mai serioasă, iar ultimele zeci de minute în această încăpere, în acest oraș, trec mult prea intens și repede... sau încet, nici nu îmi mai dau seama. E copleșitor. Îmi iau pachetul de țigări de pe noptieră și mă duc la geam. Mă așez cu mâinile pe pervaz și încerc să cuprind întreaga piață cu privirea. Aerul de mai e încă rece aici. Oftez și îmi aprind o țigară, din care mai apoi trag cu poftă. Da, după cum spuneam, e copleșitor. Nu știu ce mă va aștepta cu adevărat dincolo, pentru că în timp ce știu că plecările îmi oferă atât de multe privilegii și mai ales ocazia de a putea lăsa tot ce nu este în regulă undeva în spate, fără să mă urmărească, se formează valurile noului care mă izbesc puternic, sau mai corect spus, urmează să mă izbească puternic, încât mă amețesc și mai tare și… Ori am ajuns în acel punct oribil în care mi-e teamă de ceea ce nu pot vedea, ori m-am înșelat în privința mea și nu sunt tocmai capabil de a dispărea cu adevărat.

Piața se golește cu fiecare minut. Îmi dau seama că ceea ce am plănuit atât de meticulos e aproape aici, e timpul meu, iar țigara mi s-a terminat. O aprind pe următoarea. Calculez cât mi-a mai rămas în viteza cu care îmi fumez țigările. Fiecare om ce părăsește piața… e tot mai târziu, însă nu mă grăbesc. 

Există acele clipe în care stările mele deosebite mă cuprind, pornindu-se ușor din vârfurile degetelor și acaparându-mă într-un ritm alert în totalitate. Îmi e din ce în ce mai greu să respir și parcă totul se schimbă și începe să aibă alt sens, altă structură, alte culori. Am numit asta tsunami. Uneori acest tsunami mă face să  zâmbesc, alteori nu știu cum să mai deschid ochii în urma lui. Acum sunt undeva între. Depinde de țigară.

Curând chiar voi pleca. Adică literalmente… Mi se face tot mai frig, așa că probabil mă voi opri după următoarea țigară. Încerc să privesc piața ca pentru ultima dată, să știu că îmi va rămâne bine întipărită și apoi cerul… În noaptea asta se văd și stelele! 

Partea a II-a - Ad nihilum

Mă simt în siguranță rătăcit pe această barcă în acest imens ocean. Bărcilor nu le este frică de adâncimi. Pentru că plutesc deasupra lor, evident. Iar albastrul cerului este cel mai frumos dintre care există. E liniște și pescărușul, de asemenea pierdut, îmi dă plăcuta senzație că totul este bine. Facem schimb de energii și știm amândoi că nu ne este important să găsim vreun mal. Nu încă. Mintea și mâinile îmi sunt în concordanță. Am lăsat vâslele din mână de ceva vreme și doar privesc către orizont.

Încerc să-mi dezvolt răbdarea. Dar pescărușul, uite, nu crede că este o idee bună. Încep să-mi cresc gândurile tot mai mult și nu sunt obișnuit cu asta. Simțim amândoi contradicțiile și mă concentrez asupra orizontului și stării mele liniștite de acum. Poate că e timpul să îmi rotesc barca și atât. De ce ar fi nevoie să explorez chiar totul?! Pescărușul nu mai are nicio părere. La orizont se găsește un infinit de lumi. Să nu mai vorbim despre galaxii. Caut cu privirea una dintre ele și prind cu fermitate cele două vâsle.

Oricâte planete aș vizita astăzi, doar cele cu muzică mă vor face fericit. Însă nu e suficient, am nevoie de mai mult de atât. Nu-i așa că cele mai interesante lucruri, cele mai minunate dintre ele, apar întâmplător, acolo unde nu credeai vreodată?

Inspiră adânc... Simțim cum ne cuprinde panica. Treptat, celulă cu celulă. Orizontul se îngustează și mai rămâne o singură cale de scăpare, la sute de ani lumină de ce alesesem. Și nici măcar nu există niciun fel de certitudine că ne putem salva.  Istoria îți spune că se va îngusta în continuare, până nu va mai rămâne nimic. Și nici tu cu tine.

Nu-mi stăpânesc ideile și caut salvări pe toate fronturile. Mă blochez în fața gândurilor tot mai mult și știi de ce mi-e teamă cel mai tare? Să nu fie acel moment în care trebuie să spun „atât a fost, s-a terminat”. Nu vreau să cred că ar putea măcar fi o variantă. Eu caut soluții. Adică altfel de soluții. Plecarea mea, spre exemplu.

Zi-mi că ție nu îți e dor de stările mele!

Mă bâlbâi printre idei, le scap, le prind greu de margini și iarăși le scap. Mă agăț cu speranța că ar putea exista elemente care să mă readucă aproape de… mine. Orice! Orice mic simbol legat de Universul meu! Și mă simt ca și cum am epuizat resursele și nimeni nu ar mai putea face ceva în privința asta.

Hai să nu mai caut soluții.

                Sunt atât de multe lucruri pe care nu le înțeleg și pe care, pentru o clipă, le pun în așteptare. Mi-e dor. Atât sunt în stare să zic. Poate că tu, dintre toți, înțelegi cel mai bine. Dacă nu tu, atunci cine?

Totul se rezumă la muzică. Ar trebui să închizi ochii împreună cu mine, căci astfel ne vom teleporta. Astfel voi scrie. Astfel... Hai să dăm muzica mai tare, iar teleportarea noastră să fie și mai puternică! Cum ar fi să ne plimbăm la capătul lumii?

Oricât de mult îmi doresc ca stările pe care le am să semene uneori între ele, accept că e cumva imposibil. Încă nu înțeleg cum funcționează întregul sistem. Nu cred că voi înțelege vreodată și nici nu îmi doresc asta. 

Partea a III-a - Ducele Lumii și sfârșitul său

Ducele simțea cum bătrânețea îl ajunge repede din urmă, deși era convins încă de când își aducea aminte că el nu va fi niciodată atins de ancorele pe care le agață timpul. Puterile îl părăseau pe rând, știa asta, și tocmai de aceea își dorea să mai profite cât poate de ceea ce îi aparținea – ținutul, camera castelului, iar în fine, trupul cu toate simțurile sale. Nu mai putea merge precum altădată, de fapt, nu mai putea face nimic la fel, însă privea asta ca pe ceva natural. Măcar acum. Se bucura că a învățat să accepte ceea ce i se întâmplă, poate una din cele mai mari dificultăți pe care le-a avut.

Își dădea voie să își analizeze întreaga viață și tot ce a realizat pe parcurs. A cunoscut tot timpul faptul că detaliile nu vor avea nicio relevanță în timp, dar căuta cât putea el de mult să își creeze momente importante – de parcă intensitatea ar promite retrăirea amintirilor în orice punct al vieții. Ajuns la capătul celălalt, și-a dat seama că nici măcar acele momente nu aveau prea mare importanță. Nici măcar acele situații despre care s-ar putea spune că i-au influențat semnificativ viața. Nimic nu are importanță cu adevărat în fața timpului, pentru că totul moare și ceva nou preocupat de sine apare iarăși și iarăși. Nici măcar simplele filozofii ale vieții nu își mai au loc în mintea ducelui, căci ce importanță are dacă în viața trecută ai fost un rege pe aceleași plaiuri, acum un duce, iar după ce mori din nou vei ajunge să cerșești la porțile aceluiași castel? Sau poate chiar nu va mai exista nimic de data asta.

Privea pe fereastra camerei sale pădurea din depărtare. A ajuns să cunoască fiecare copac cu fiecare ramură a sa. Își iubea ducatul. Își iubea ducatul atât de mult încât nu lăsa aproape niciun om să calce iarba ținutului, căci știa ce ar presupune asta, anume că oricât de nesesizabil, ar distruge. Le permitea totuși celor pe care îi iubea. Iubirea îi oferea încredere, iar încrederea îi oferea iubire. Și în ciuda principiilor pe care le avea în privința faptului că totul are un sfârșit, își apăra ținutul cu orice mijloace. Da, se poate spune că marea lui dragoste a fost tot viul pe care îl avea în grijă.

Castelul și ceea ce se găsea înăuntru exista dinaintea nașterii ducelui. De fapt, nu avea habar despre cum a fost construit; nu avea cunoștință despre istoria sa ori cea a ducatului. Totul s-a întâmplat. Și nu îl interesa. Nu îl interesa nici ce va urma după moartea lui. Așa îi erau principiile... Cândva, a ajuns la concluzia că singurul lucru care contează cu adevărat în existența sa este prezentul. Considera că asocierea dintre incertitudine și trecut, respectiv viitor, are un sens bine definit: concentrarea tuturor energiile către prezent. Mintea lui trebuia să fie preocupată cu orice îi aducea bucurie, în obiectele sau situațiile din acele clipe. Deși toate ideile, obiectivele și mijloacele le avea foarte bine stabilite, îi era greu să fie... egoist. Acel egoism despre care se spune uneori că este urât, egoismul care poate distruge natura umană. Iar el era împotriva naturii umane oricum, o asocia din inerția acțiunilor oribile ale omului cu ceva... greșit. Dar, în definitiv, îi era indiferent, atâta timp cât nu el nu se afla în preajma oamenilor.

Partea a IV-a - Praf purtat de vântul Stelar

           Nu îți mai place frigul?

          Sunt aici, iar orașul este mai întunecat decât aș fi crezut. Îmi place asta. Îmi place că m-a dat peste cap într-atât de tare încât să uit pentru ce am ales să dispar. Iar stările… oh, stările! E complicat și tot acest drum lung nu m-a ajutat să scap de dezordinea gândurilor.

         Cât de mult încerc să închid ochii și să mă prefac că nimic nu exista înainte. Că tot ce se va construi va aparține altcuiva, altui Univers... Că va fi altceva, cu rădăcinile sale. Îmi doream să fac cumva și să șterg toată memoria. A mea și a navei cu care călătoresc acum. Credeam că e posibil și ar fi singura speranță – „poate astfel voi fi capabil să exist”. Dar îmi dau seama că tot ce mă face să respir face parte din același Univers de care nu mă pot rupe. Poate este vorba chiar despre Regatul care arde, renaște, se scufundă și nu moare.  Nimic nu se schimbă și totul rămâne la fel!

Și obișuiam să nu mă tem de ceea ce urmează și obișnuiam să fiu convins că acele lucruri care îmi dau viață sunt eterne și diferite și aceleași simultan. Și mă simt fără busolă. Mă simt atât de aproape de planetele mele, de lună și de cuvinte! Și în final, când încerc să mă prind de ele, toate devin praf purtat de vântul stelar. Am nevoie de mai mult de atât. Am nevoie... Dar nu-i așa că cele mai interesante lucruri, cele mai minunate dintre ele, apar întâmplător, acolo unde nu credeai vreodată?

A mai trecut un veac. Trec repede, iar în cinstea lor trebuie obligatoriu să opresc totul și să închin acel pahar promis. Voi continua să merg mai departe, dar nu mai știu încotro.