Mă simt în siguranță rătăcit pe
această barcă în acest imens ocean. Bărcilor nu le este frică de adâncimi.
Pentru că plutesc deasupra lor, evident. Iar albastrul cerului este cel mai
frumos dintre care există. E liniște și pescărușul, de asemenea pierdut, îmi dă
plăcuta senzație că totul este bine. Facem schimb de energii și știm amândoi că
nu ne este important să găsim vreun mal. Nu încă. Mintea și mâinile îmi sunt în
concordanță. Am lăsat vâslele din mână de ceva vreme și doar privesc către
orizont.
Încerc să-mi dezvolt răbdarea. Dar
pescărușul, uite, nu crede că este o idee bună. Încep să-mi cresc gândurile tot
mai mult și nu sunt obișnuit cu asta. Simțim amândoi contradicțiile și mă
concentrez asupra orizontului și stării mele liniștite de acum. Poate că e
timpul să îmi rotesc barca și atât. De ce ar fi nevoie să explorez chiar
totul?! Pescărușul nu mai are nicio părere. La orizont se găsește un infinit de
lumi. Să nu mai vorbim despre galaxii. Caut cu privirea una dintre ele și prind
cu fermitate cele două vâsle.
Oricâte planete aș vizita astăzi,
doar cele cu muzică mă vor face fericit. Însă nu e suficient, am nevoie de mai
mult de atât. Nu-i așa că cele mai interesante lucruri, cele mai minunate
dintre ele, apar întâmplător, acolo unde nu credeai vreodată?
Inspiră
adânc... Simțim cum ne cuprinde panica. Treptat, celulă cu celulă. Orizontul
se îngustează și mai rămâne o singură cale de scăpare, la sute de ani lumină de
ce alesesem. Și nici măcar nu există niciun fel de certitudine că ne putem
salva. Istoria îți spune că se va îngusta în continuare, până nu va mai
rămâne nimic. Și nici tu cu tine.
Nu-mi stăpânesc ideile și caut
salvări pe toate fronturile. Mă blochez în fața gândurilor tot mai mult și știi
de ce mi-e teamă cel mai tare? Să nu fie acel moment în care trebuie să spun
„atât a fost, s-a terminat”. Nu vreau să cred că ar putea măcar fi o variantă.
Eu caut soluții. Adică altfel de
soluții. Plecarea mea, spre exemplu.
Zi-mi
că ție nu îți e dor de stările mele!
Mă bâlbâi printre idei, le scap, le
prind greu de margini și iarăși le scap. Mă agăț cu speranța că ar putea exista
elemente care să mă readucă aproape de… mine.
Orice! Orice mic simbol legat de Universul meu! Și mă simt ca și cum am epuizat
resursele și nimeni nu ar mai putea face ceva în privința asta.
Hai
să nu mai caut soluții.
Sunt atât
de multe lucruri pe care nu le înțeleg și pe care, pentru o clipă, le pun în așteptare. Mi-e dor. Atât sunt în
stare să zic. Poate că tu, dintre toți, înțelegi cel mai bine. Dacă nu tu, atunci cine?
Totul se rezumă la muzică. Ar trebui
să închizi ochii împreună cu mine, căci astfel ne vom teleporta. Astfel voi
scrie. Astfel... Hai să dăm muzica mai tare, iar teleportarea noastră să fie și
mai puternică! Cum ar fi să ne plimbăm la capătul lumii?
Oricât de
mult îmi doresc ca stările pe care le am să semene uneori între ele, accept că
e cumva imposibil. Încă nu înțeleg cum funcționează întregul sistem. Nu cred că
voi înțelege vreodată și nici nu îmi doresc asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu