Norideiarnă

Ninge. Nu cu fulgi mari, nu…

Ana îmi spunea tot timpul să am răbdare cu mine, să mă liniștesc, căci voi reuși să mă regăsesc. Eu încercam să îi spun că trebuie, de fapt, să mă găsesc, că m-am împrăștiat ireversibil și trebuie să adun și să leg ceva nou.

Nu am apucat să fiu atât de sincer pe cât mi-aș fi dorit. Niciodată nu reușesc; de fiecare dată îmi imaginez un moment ideal, caut frecvențe exacte și sincronizări respectate cu strictețe. Sigur, acum nici măcar o fărâmă dintre toate acestea nu mai contează. Poate dacă aș fi fost câtuși de puțin mai hotărât… Mă gândesc doar că o clipă altfel ar fi putut face diferența. Tot timpul a existat în spate mai mult decât am arătat.

Sunt într-un Ocean, e întuneric și nu știu cum pot să iau acea gură de aer. Nu știu cum să ies la suprafață. Nu știu. Mă străduiesc întruna să-mi construiesc avânturi care să conteze, însă uite că niciodată nu au fost suficiente. Iar de curând s-a prăbușit și ultimul meu principiu. Era clar, era logic, era primul. Teama… Și nu îmi e rușine să recunosc că am impresia că Universul acesta ar muri în clipa în care eu aș fi cu adevărat bine. Mă sabotez pe nedrept, căci lucrurile nu sunt atât de fixe. Urăsc să existe martiri doar pentru că nu am fost îndeajuns de puternic. Dar îmi voi imagina ce ai fi răspuns. Mi-e teamă de unele sfârșituri - de cele mai multe dintre ele. Mi-e teamă să sfârșesc capitole; ca și atunci când citesc, îmi doresc să fi fost mai mult. Și mi-ar plăcea să știu că mă pot întoarce, că e în regulă dacă nu sunt pe drumul potrivit, că mă pot întoarce oricând și orice s-ar întâmpla, va fi bine.

Încep să simt frigul lui Ianuarie. Mă pătrunde… Astăzi, ca și în restul zilelor și în fiecare noapte, singurătatea-mi este tristă. Timpul devine tot mai nemilos; setea mea de aer devine dureroasă. Au existat războaie în Regatul meu și au existat războaie în afara sa. Și au existat secete, răscoale, fugiri ale copilului, aroganțe ale adultului, evadări ale Ducelui și au existat și munți care, după ceva timp, au dispărut. Acum toate s-au oprit, fără să îmi dau seama de ce, fără să-mi dau seama de nimic.

Nu există „problemă principală”, la fel cum nu există un adevăr absolut și lumea nu merge într-un singur sens. Iar problemele, de fapt, sunt doar situații.

Deciziile mele sunt și ele situații. Și nu e mai bine, căci mă simt ca și cum m-am adâncit în neputințele mele. Și asta vreau să sfârșesc. Un munte de „dar” și de „poate” e uriaș comparativ cu Everestul. Și asta vreau să sfârșesc.

*

       Nu îmi place să fac asta. Nu vreau să fac asta... Cu cât îmi dau voie să conștientizez mai mult, cu atât și durerea... știi. Noriideiarnă sunt doar despre mine, promit. Îi culeg, îi voi îndesa undeva și gata. Căci iarna e frumoasă, la fel și norii săi.
Ana Nordevară, îți mulțumesc mult pentru tot!