Monolog adresat fulgerului. Adică fulgerului egocentric. Eu.

Aș scrie despre tine. Ți-aș vorbi, cred. Câte în lună și în stele. Dar mi-e frică acum să mă uit acolo dacă ești pe cer, pentru ca nu vei fi... Așa-i? Mi s-a spus că tu ai pereche. Un fulger pereche. Îi păcat, că amu’... Mamă, sunt atâââât de electrocutat. Și mintea mea o ia razna. Neuronii fac sinapse aiurea. Nervul IX la un moment dat ajunge să fie V. Îți dai seama? Păi iubire, asta-i biologie. Nici măcar eu nu o știu. Și, Dumnezeule, acum nu se va apuca vreun medic să mă citească, nu? Și nici fulgerul nu dă la medicină. Îi (la) uman, așa știu. E fulger (de) uman, frateeeee. De ce nu trăsnește acum? Cer prea multe? Am realizat atâtea și e ciudat, pentru că acum aș simți nevoia să fac niște ritualuri d-alea de chemare a furtunii. Că apoi când mă voi trezi, cât de mândru voi fi, dar pulsul tot îmi va sta pe acoperiș. Coaie, spune-mi dimineață că nu am nimic de pierdut. Dar acum, căcat... VĂD DOUĂ FULGERE. Cred. Și e mind-numbing. Fucking. Whatsoever. Îmi vreau pacea. Îmi vreau... totul. Vreau să știu fulgerul doar al meu. Cum obișnuiau visele mele să o facă. Dacă ai ști cât am ajuns să detest termenul „imposibilitate”... Și „vis”. Și mă lovesc în fiecare oră de ele. Sunt imposibil și visător, aparent. Dar știi ce? De acum voi fi direct. Na, că sunt și ambițios! Dar zău, o să-mi fie mai bine!? Poate dacă nu s-ar mișca biroul acum, m-aș crede. Îi cutremuuuur! Trebuie să mă pun la punct. Clar. O Sahara... mi-ar prinde bine. Căldură insuportabilă. IMPOSIBILĂ!!! Îți vine să crezi căăă... Epa, nici mie! Dar cine poate să mă pună pe mine la punct? Eu simt că nu mă pot ridica. Nu mă pot ajuta deloc. Refuz să mă cred condamnat așa. Deja sunt două întâlnite în șașe. Șanse? Habar nu am ce încercam să zic. Destinul a avut grijă să mă împiedic apoi de amândouă. Eu cred în destin când și când. E fun. Uite, acum chiar... Am nevoie de somn. Mai ales că nu-i niciun fulger cu care să vorbesc.
Îi cutremuuuuur!

Roșcatul fulgerului de Ianuarie

Puțin mai devreme, fulgerul a revenit. Este… știi, nu mă pricep atât de bine la culorile sale. E un fulger tot roșcat, dar nu atât de aprins ca cel de dinainte. E un fulger genial. E un fulger nou, totuși. E un fulger care, sper, nu mai are treabă cu Hermannstadt-ul. Precum avea îngerul - îngerul din Hermannstadt. Dar acum e un fulger. E un fulger care… m-a trăsnit în ianuarie. Fulger de ianuarie. Fulger ce mă face atât de agitat. Nu am mai fost așa de... Și tremur. E frig și sunt al naibii de agitat. Și... simt că fulgerul ăsta e al meu. Poate nu este. Dar simt așa. Vreau să fie așa. Vreau să fac ceva în privința fulgerului. Să-l atrag? Să îmi semnalez prezența. Și intenția. Dar... nu, nu pot face asta. De ce, căcat? Iar mă izbesc de aceleași ziduri. El tot acolo e, eu tot aici. Și acum încep discuțiile despre „what if”, vise și „de ce”. Nu, nu, nu, mă abat prea mult de la fulger. E special. E un fulger care m-a făcut iarăși să îmi placă ninsoarea. E un fulger atât de mind-fucking. E un fulger dubios. Foarte dubios, luând în considerare anumite lucruri ce... Nu mai sunt bun la asta. Nu te pot citi, îmi pare rău. Dar vezi, vreau să te cunosc. Și mi-e teamă să nu te îndepărtez. Nu, nu în acel sens. Ci noțiunea de fulger. Eu mă bucur când mă face să par paratrăsnet. Mă simt electrocutat. Și când mă gândesc că ei spun că au dat marele premiu altcuiva... Ce fraieri!

Cedând

Scrisă - 23 iunie 2010, modificată - 30 noiembrie 2010.

Abia ai trecut peste o chestie nașpa, grea. Încet, încet, te repui pe picioare și îți spui că data viitoare nu va mai fi la fel. Astfel treci printr-o perioadă de tranziție în care îți impui anumite principii pe care crezi că le vei urma în perioada ce urmează și care te vor ajuta să-ți găsești calea spre liniște. Îți promiți că vei fi mult mai calm și că nu te vei mai implica sentimental în orice acțiune sau relație, nu la modul în care te-ai implicat în trecut. Îți spui și îți vei spune repetat că fericirea ți-o câștigi singur și că nu ai nevoie de un suflet pereche, o bere, un concert, și așa mai departe, și nu vei mai tânji după toate astea. Totul depinde doar de tine. După cum am spus, tu chiar crezi chestiile enumerate și le pui în aplicare: nu mai cauți disperat o relație, tu știi că totul va fi bine și o să reziști și fără concertul trupei tale preferate. Și trece o perioadă, totul fiind în regulă. Nu are absolut nimic rău ce să ți se întâmple, căci Universul se învârte în jurul tău. Și se învârte! Te gândești la toate prin care ai trecut și realizezi că dracul nu a fost chiar atât de negru. Data viitoare cu siguranță te vei descurca mai bine, căci ai avut revelația. Dar, la urma urmei, nu are cum să ți se mai întâmple ție ceva nașpa. După un timp te detașezi ușor de aceste principii, căci nu mai ai nevoie de ele. Ceva a venit în viața ta și te-a dezbrăcat de toate upgrade-urile venite în urma războaielor interioare. Ești confuz, dar refuzi să crezi că le-ai pierdut - rămâne doar mirajul lor: totul e bine în continuare, nimic rău la orizont. Între timp îți încalci și un principiu revelator, poate două. Începi să te implici, să îți creezi o nouă dependență. Un timp totul continuă să meargă bine, cu toate că îți dai seama că ai luat-o pe calea greșită. Te vei gândi deseori că ar trebui să îți readuci mentalitatea cea perfectă, dar parcă totul e prea bine acum, niciun motiv pentru care să renunți la bucuriile din prezent. Nu îți dai seama, în schimb, că pe seama trecerii timpului, acea revelație se îndepărtează de tine cu pași repezi. Te panichezi ușor când observi că am dreptate și începi să te zbați să reajungi acolo... doar că habar nu ai cum. Ai uitat drumul... Din acest moment, imprevizibilul cel teribil stă după colț așteptând să atace din clipă-n clipă. Știi asta, doar stai cu morcovul în fund de ceva vreme fără să poți face ceva. Și doare... Trăiești așa până când chiar atacă. Tortura te asfixiază; poate te gândești chiar la suicid, doar că ți-este prea frică de durerea fizică. Ești prea laș să o faci! Te întrebi ce se va întâmpla de acum înainte și speri că toată treaba cu 2012 este pe bune... Consideri că doar așa poți ieși din căcat. Te agăți de speranțe și de vise - la naiba, toată treaba asta murdară trebuie să se termine cândva. Îți faci planuri noi legate de viitor - cele vechi nu mai sunt valabile - și dezbați, sau mai bine spus, duci războaie cu tine însuți. Iar dacă tot e război, să se certe și copilul cu adultul din tine. Încerci disperat să ieși din masacrul ăsta dezgustător prin a-ți impune din nou acele principii, dar observi că nu au vreun efect. Îți spui încontinuu că vei câștiga... Vei câștiga! Dar nici măcar cea mai mică celulă din corp nu te mai crede, iar creierul tău începe să facă mișto de tine. Este mai rău de cât credeai. Nu mai funcționează nimic. La un moment dat, chiar ajungi să te întrebi dacă toate cele în care crezi și ai crezut au vreun rost. Poate că tipa din tren chiar avea dreptate: tu nu ai să fii vreodată fericit, căci toată povara acelui Univers care într-o zi se învârtea în jurul tău, acum este pe umerii tăi. După o vreme, te calmezi și îți acorzi din nou timp în care să te aduni, să îți aranjezi gândurile. Acum s-au mai liniștit apele... Tot Auschwitz-ul intern dispare încetul cu încetul, restaurându-se la fel de încet perioada de tranziție.

Și o iei de la capăt...

Storm

Scrisă la 10 februarie 2010 și modificată în 28 noiembrie 2010.
NOTĂ: Orice asemănare cu persoane sau evenimente reale este pur întamplătoare!

Partea I - Fulger
Plouă în București și asta mă face să mă simt mai bine, mai ca acasă. Nu am crezut niciodată că orașul poate îmbrăca genul ăsta de haină. Am mai simțit Bucureștiul melancolic, căci mi se pare puțin depresiv, însă în felul ăsta niciodată. Pentru mine, capitala îmi aducea, cel puțin, aminte de căldurile insuportabile încă din primăvară. În cele din urmă, mă bucur, iar imaginea îmi va rămâne cu siguranță în minte poate pentru totdeauna. Mă apasă.

Nu știu cât timp a trecut de când nu am mai văzut-o, însă mi-e dor de ea. Foarte tare. Fără telefoane, fără messenger, fără mailuri. Nimic. Recunosc că am avut nevoie de o perioadă în care să nu vorbesc cu nimeni, să mă resetez. Pe motivul ăsta am pierdut șirul evenimentelor. Efectiv am rupt legătura cu ea și nu sunt mândru. De ceva timp m-a frământat toată treaba asta. Cred că am greșit. Mi-am lăsat baltă cea mai bună prietenă doar de dragul de a fi egoist. Iar de ceilalți prea puțin mi-a păsat.

I-am dat mesaj acum două ore spunându-i că sunt în oraș și am rugat-o să vină la gura de metrou de la Romană la ora 5. Nu mi-a răspuns, însă mă aștept să apară. Între timp, ploaia pare că vrea să se oprească.

Și totuși, perioada aceea mi-a fost benefică. Mă simt schimbat. Am făcut un pas incredibil de mare spre ideal. Pasul de care aveam nevoie. Am ieșit dintr-o groapă adâncă și a fost dificil având în vedere că nu am reușit să găsesc prea mulți bolovani de care să mă pot agăța. Dar poate a fost mai bine așa; sunt câteva lucruri pe care le-am învățat. Detașarea a fost completă și pot spune că acum mi-e mult mai clar ceea ce vreau să fac. Și ceea ce trebuie să fac. Deși încă mă consider timid, sper că am reușit să scap de acele ancore ce mă țineau limitat. Nu îmi place timiditatea. Mi-a lăsat tot timpul impresia că dacă voi face ceva greșit, lumea se va scufunda. Nici măcar nu știu ce poate însemna greșit în acțiunile mele. Binele și răul au alte valențe în mintea mea. Mintea mea complicată... Mintea mea pe care aș fi schimbat-o în orice moment doar pentru că acolo locuia și un adult urât și irascibil. Faptul că totul mi se părea complex... Vreau să cred că am reușit.

Am ajuns de câteva minute bune și ea întârzie. Mă rezem de marginea balustradei, dar nu pentru mult timp căci o văd urcând scările. M-a observat și ea însă rămâne impasibilă. O înțeleg. Și nu pot să nu remarc modul ei inconfundabil de a-și purta geaca descheiată, în ciuda ploii și a frigului. Face asta de când o cunosc, nu i-a păsat niciodată că afară e viscol iar ea moare de frig. Nu se grăbește, pun pariu că își caută cuvintele potrivite. Se oprește la un metru în fața mea și privește în gol, undeva spre stradă. Mă face să mă simt și vinovat. Aș vrea să o îmbrățișez, dar știu că nu m-ar lăsa. După câteva minute în care privirea ei m-a evitat și am sperat să deschidă gura, mă decid să rup tăcerea, încercând să par ușor dur:
- E trecut de 17.
- Știu.
A răspuns prompt iar tonul ei a fost mai dur ca al meu. E supărata pe mine, se vede de la o poștă.
- Hai să mergem undeva, e frig aici, îmi zice pe același ton dur.
Dau din cap că totul e în regulă și îi fac semn să o ia înainte.
Deși rareori mă întreabă unde anume doresc să mergem, acum a pornit categoric. Păstrează o distanță mare față de mine. O știu prea bine, iar în cazul de față aproape că mă detestă. Vreau să las totul așa deocamdată, nu am de gând să deschid gura. Nu până când stăm jos. Profit de avansul ei ca să-mi aprind o țigară. Îmi scot din buzunarul paltonului pachetul turtit de Kent lung și observ că mai am doar patru țigări. Iau totuși una și mi-o aprind greoi. Nu știe că m-am apucat, deci m-aș bucura să nu se întoarcă. Probabil mi-ar reproșa asta. Nici eu nu știu de ce m-am apucat, sincer. Nu am avut vreodată o părere prea bună despre fumatul în general. Sună ciudat dacă spun că am avut nevoie?

Fumez încet, cu capul în pământ. Îi va trece supărarea, voi încerca să-i explic ce s-a întâmplat. Dar dacă nu va înțelege? ...ba va întelege, ce naiba? Mă numesc Mihai și le duc pe toate până la capăt. Trebuie să-mi iasă. Trebuie! Îmi va ieși. Sigur îmi va ieși. Sigur...
Ajungem în fața unui pub. Văd că e pe două nivele, dar ea alege să mergem jos. Nu am mai fost aici până acum. Nu sunt dispus să cercetez locul și mă dezbrac de palton rapid. Mă uit după bar și pornesc înspre el.
- Două beri... Ă, Stejar, te rog.
Barmanul nu zice nimic, scoate din frigider două sticle, le desface și le pune pe tejghea. Îmi pare foarte cunoscut. Cât timp caută să-mi dea rest încerc să fac legături... Drace, e stereotipul metalistului chel și cu cioc.
Îi așez sticla în față și cu privirea ațintită spre etichetă îmi mulțumește. Acum-i acum...
- Îmi pa...
- Nu ai de ce, mă întrerupe ferm.
- Ba da.
Tace. Se simte tensiunea și sper să dezamorsez bomba înainte să explodeze. Am zis că pot, deci pot.
- Uite... lasă-mă să-ți zic ce s-a întâmplat.
- Să-mi spui ce? mă întrebă calm. Nici nu mă mai anunți când vii. Ești un dobitoc.
- Am fost... plecat... ceva vreme.
- Plecat? Nu, dragule, asta se numește altfel! zice ridicând ușor tonul.
Dă pe gât jumătate de sticlă. Eu prefer să nu spun nimic. Tăcerea e păstrată pentru câteva minute, iar eu încerc să-mi fixez privirea asupra sticlei; îi evit privirea. Pare să-și adune gândurile... probabil asta a făcut, căci deschide gura:
- Ai fost un dobitoc. ...și încă ești.
Mă abțin din nou. Nu-mi place să o văd așa, pur și simplu. Mă simt ca un căcat. Știu că are dreptate... însă asta e, trebuie să îi dau de cap acum.
- Nici nu ar fi trebuit să mă întâlnesc cu tine. M-ai dezamăgit...
A spus totul cu un glas tremurat. Îi apar niște lacrimi în colțul ochilor. Devin și eu neliniștit și încerc să pun capăt acestei stări.
- Chiar îmi pare rău, sincer! Știu, știu, știu... Trebuia să-ți spun înainte, dar am preferat să dispar de tot, să nu mai știe nimeni de mine. ...a fost mai bine așa.
După o pauză în care am încercat să-mi potrivesc cuvintele, continui:
- Te iubesc! Știi că ești cea mai bună prietenă a mea, știi totul despre mine și știi că aveam nevoie de asta. Iartă-mă, te rog! Iartă-mă, cel puțin de data asta.
Tace. Tace și mă doare. Liniștea e mai grea ca orice cuvânt pe care l-ar fi putut arunca spre mine. Ce naiba i-aș mai putea spune?
- Vreau să mă revanșez, dar habar nu am cum. Am stat și m-am gândit la tot ce s-a întâmplat și... știu că am greșit și îmi asum responsabilitatea pentru asta. Voi înțelege dacă nu vei mai dori să vorbești cu mine... Dar...
Nu apuc să termin de vorbit când se ridică ușor de la masă. Face un pas către mine și îmi face semn să mă ridic. Mă supun dorinței sale, după care mă ia în brațe.
- Mi-a fost dor de tine, prostule! zice.
- Și mie... spun zâmbind.
A trecut, totul e bine acum.

Partea II - Ploaie
Îmi zâmbește, cum făcea de obicei. O simt mai bine dispusă și mă bucură enorm. Îmi permit să o studiez mai bine. Observ că poartă un tricou colorat și blugi negri. E genul de îmbrăcăminte în care nu mi-o pot imagina. Moare de frig, dar, ca de obicei, nu face nimic în privința asta. Până și în bar e puțin răcoare iar geaca ei stă așezată stângaci pe marginea scaunului.

În ultima jumătate de oră i-am spus ceea ce cred că am schimbat. În concluzie a râs și mi-a spus că e amuzant cum am impresia că acum sunt „Dumnezeu”. În schimb, am evitat să pomenesc de ancora care încă-mi este agățată de picioare.
- Hai, spune-mi despre ea, îmi zice cu un aer părintesc. Cum o cheama?
Încep să râd.
- Aceeași iubire, spun ironic, dar asta nu mai e important. Nu va fi nimic, sau cel puțin asta cred. Și nici nu am nevoie... Ce zici, plecăm? Continuăm afara.
- Sigur.

*

- Devine rece... simt că-mi scapă.
- Am crezut că...
- Anumite slăbiciuni rămân, se pare... spun zâmbind.
Nu știu, nu am reușit să-mi schimb felul de a gândi în privința ei. A fost acolo tot timpul, ...cred. Și-a făcut cuib în cele mai adânci amintiri. Alea pe care nu le uită nici naiba... Sau poate ea le-ar fi uitat, nu știu. Mi-e greu acum să încerc să arunc vina pe ea. Am făcut-o de atâtea ori. Degeaba însă, eul meu urlă în decor că sunt un prost și că nu a fost nimic ciudat... sau special. Nici eu nu știu ce să mai cred. Nu-mi pot nega sentimentele, amintirile. Nu pot nega nimic.
- Ești masochist, îți place să-ți faci rău al naibii de mult! îmi zice categoric.
- Poate sunt... conchid. Dar nu mă pot urî și nu o pot urî nici pe ea pentru faptul că cea mai buna perioadă din viața mea, cele mai bune zile, au fost chiar ATUNCI! Sute de mile depărtare. A naibii coincidență...
- Mihai, calmează-te! spune în timp ce mă îmbrățișează. Nu arunca timpul ăsta în care ai încercat să te schimbi. Iar dacă o lași pe ea să distrugă ceea ce ai încercat să repari, te omor!
Am început să zâmbesc.
Din nou, mergând seara prin Lipscani, melancolia mea a început să dea din coate și să se trezească. Trebuie să recunosc că am tânjit după sentimentul ăsta. Sadic, știu, dar mă face să simt că trăiesc. E un fel de sport extrem pentru mine. E un drog de care am nevoie din când în când. Sau poate sunt niște aripi...
- Mă intrigă și mai tare faptul că ți-am promis că nu mă voi arde a doua oară, continui. Tot timpul a fost la mintea cocoșului că eu o să ies cu barba umflată...
În timp ce vorbesc, studiază atent oamenii care trec pe lângă noi. În ciuda orei, orașul nu e deloc aglomerat. Este debusolant și îmi accelerează melancolia.
- Ce s-a întâmplat, concret? mă întreabă fixându-și privirea către niște chinezi.
- Acum câteva săptămâni am început să vorbim din nou... m-a dat parțial peste cap cu toata schimbarea asta.
Sincer nu știu exact ce s-a întâmplat, n-am știut nici atunci. Nu pot judeca obiectiv situația, mi-e imposibil să ies din pielea mea.
- Aparent totul mergea bine, mai bine ca prima dată. Cine dracu refuză o astfel de șansă? La început mi-au venit câteva mâini bune, dar atât mi-a fost...
Încerc să-mi așez gândurile. Devine din ce în ce mai greu să mă agăț de cuvintele potrivite.
- Iar pe parcurs a părăsit jocul.
Fac o pauză și continui:
- Îmi aduc aminte că s-a mai întâmplat asta anul trecut... Exact la fel, băga-mi-aș!
- Mihai, ce naiba? Au fost doar câteva mâini proaste, atât. Știi ce poți face când vrei! După cum ai spus, ea a părăsit jocul, nu tu. Iarăși îți spun, ești un prost! Merită? Ieși naibii din joc și nu mai pune piciorul în cazino, dacă e să vorbim astfel.
Știam că are dreptate. Și ca drept dovadă, o țineam pe a mea... ce prost se bagă la poker când norocul nu are chef de el?

Partea III - Curcubeu
M-a condus până la casa de bilete, însă nu a putut să stea mai mult. Mi-a părut rău că a trebuit să-mi iau ”la revedere” atât de repede, mai ales că nu mă voi putea întoarce prea curând...
Ceasul din gară arată ora 23 și 4 minute. Mai trebuie să aștept încă treizeci de minute până va pleca trenul. Mai mult timp pentru mine... Mă simt abandonat și la fel de agitat ca și acum câteva ore. Dar nu îmi displace sentimentul. După cum mi-a zis și ea, sunt masochist... Am impresia că și eu am exagerat cu toată povestea. Am tras de ea în orice fel, încercând, practic, să storc o cârpă care niciodată nu a fost prea udă. Dacă stau bine să mă gândesc, niciodată nu a avut vreun rost. Însă nu regret. Am învățat multe... La naiba, m-am schimbat!

Și totuși, surprinzător este faptul că încă sunt momente în care mi-ar plăcea să mă întorc în timp. Voi încerca să las deoparte ce a fost, oricât de mult voi tânji după fauni, orfelinate sau vin roșu. Trebuie! Mi-e teamă și îmi doresc să nu o iau de la capăt. Vreau să știu că am terminat cu eclipsa asta. Trebuie!

*

Găsesc în cele din urmă trenul. Era tras la ultimul peron. Un singur tren în toată gara, trântit la mama naibii. Mă uit pe bilet și citesc numărul vagonului și locul. Observ că lumea începe să se strângă în jurul ușilor - urăsc trenurile aglomerate! Reușesc în cele din urmă să urc și să ajung în compartiment. Trei persoane în total, și probabil mai trebuiau să vină. Mă dezbrac și îmi iau locul în primire.

Se văd genial picăturile de ploaie la lumina lămpilor de pe peron. Păcat că imediat cum voi ieși din București nu se va mai vedea nimic. Mi-ar fi plăcut să mă uit pierdut pe geam...
Simt că privirea fetei ce stă în fața mea mă urmărește. Îmi întorc ușor capul și îmi confirm presupunerea. Are o figură interesantă, plăcută. Încep să o studiez și eu, dar pe furiș. Continuă și ea să mă privească și intrăm în joc... sunt curios dacă o să spargă ea gheața astfel. Chiar mi-ar plăcea să o cunosc.
- Încotro? mă întreabă în timp ce mi se înseninează fața.
Chiar îmi place să cunosc persoane noi. Mă bucur că a vorbit ea prima. Eu nu știu dacă aș fi făcut-o. Nu știu nici de ce asta mi se pare fascinant.
- Brașov, spun eu. Tu?
- Eh, eu merg mai departe... tocmai în inima Ardealului. Apropo, eu mă numesc...

Combinări de „mine” luate câte 2011

De fapt, ție ți-e frică de viitor. Ți-e frică de faptul că la un moment dat s-ar putea să ajungi să fii ca restul. Să te plafonezi. Nu există nimic să te diferențieze de ei. Și pe bună dreptate: la urma urmei, de ce ai fi tu cel special? Sau, mai bine zis, de ce ai fi tu mai special decât ei? Știi cam pe unde au ajuns, și cum am mai spus, te înspăimântă faptul că simți că te îndrepți și tu spre acea groapă. Fie că vrei, fie că nu. Toți vor să schimbe lumea la vârsta ta, nu? De aceea, văd că tu nu faci nimic. Spui des că pierzi timpul aiurea, îmi povestești despre mii și mii de idealuri ale tale, dar... Nu faci nimic. Renunți așa ușor? Nu faci nimic pentru că poate vei eșua. Consideri că este un mecanism de apărare. Că de, de ce să te chinui să faci ceva și să fii fericit? Viitorul tot viitor rămâne, crezi. Dar te îndrepți singur spre acel viitor!  Dacă vrei să-l eviți, evită-l! Pentru că, dragule, uiți un lucru esențial: viitorul nu este scris nicăieri. Apoi, te consideri un fel de Dumnezeu și spui că poți anticipa ceea ce urmează să ți se întâmple. Statistic vorbind. Găsești cea mai pesimistă posibilitate și nu faci nimic să o îndrepți. Spui „normal”, cică acolo ajungi oricum. Dar hai să-ți spun drept: singur te duci spre acea posibilitate. Faci în așa fel încât să ajungi acolo; orgoliul tău e singurul care iese învingător... Poate dacă ai lupta... Unde ți-este ambiția? Scrii pe bloguri că tu vrei să fii altfel. Că TU vei schimba lumea. Puiule, ce faci în privința asta? Vrei să-ți și dovedesc? Mai ții minte acum un an când spuneai că distanța dintre tine și Neverland te omoară, dar că tu faci tot posibilul să reziști? Ai făcut asta? Voiai să te omoare distanța. Și ai mers pe drumul „bun”, iar acum urli în stânga și în dreapta că ai nimerit-o și pe asta. Hmm, mă bucur că îmi dai dreptate. Dar hai să trecem peste ce a fost anul trecut, lucrurile stau altfel. Și mai e și fata asta... Ți-e frică să nu o împingi, cu toate că abia o cunoști. Ți-e frică de refuz, de fapt. Ca și cum ai avea ce pierde în momentul ăsta. Nici măcar nu ai ce să strici! Știi doar că nu e nimic de pierdut. Nu o ai, și în cel mai rău caz, nu o vei avea nici atunci. Sau... tu aștepți momentul în care va fi prea târziu? Te îngropi în gândurile tale și te întrebi dacă ori îi ești tu prea antipatic de nu face nici ea nimic, ori e mai timidă decât credeai. Da, bineînțeles, ai mai găsit una pe care nu o poți citi. Tu citești oameni! Am uitat că vorbesc cu Dumnezeu. Să-mi spui dacă preferi Allah. Sau poate Iisus, Mohammed, Buddha? Revenind la tipă, ar trebui să faci ceva! În primul rând cu tine. Unde sunt principiile tale?! Dacă simți că într-adevăr nu merge, las-o baltă. Tu meriți ceva bun. Și, sincer îți spun, de când exist (și slavă cerului că am 18 ani în spate) am văzut cum te bagi permanent în căcaturi. Fără motiv. Dar e bine că ți-ai dat și tu seama.

Dar auzi, zi-mi și mie, ce s-a întâmplat azi? Niciodată nu reușești! Atât de important te consideri încât crezi că s-ar fi putut uita așa la tine? Cum? Ești sigur? Și ce? Poate se uita altundeva. Sau cu alt scop. TU ești ăla care trebuie să facă pasul și TU ești cel care nu are nimic de pierdut. Dacă iese nașpa ce? Oricum peste un an nici nu își va mai aduce aminte cine erai. Vă veți întâlni pe stradă și se va întreba de ce îi pari cunoscut. Atât, dragule. Nu, nici eu știu ce se va întâmpla de acum înainte, dar cred ca dacă va citi asta, va fi ...ciudat. Eu, unul, m-aș speria. Și nu, nu se va face primăvară cu un articol...