Cedând

Scrisă - 23 iunie 2010, modificată - 30 noiembrie 2010.

Abia ai trecut peste o chestie nașpa, grea. Încet, încet, te repui pe picioare și îți spui că data viitoare nu va mai fi la fel. Astfel treci printr-o perioadă de tranziție în care îți impui anumite principii pe care crezi că le vei urma în perioada ce urmează și care te vor ajuta să-ți găsești calea spre liniște. Îți promiți că vei fi mult mai calm și că nu te vei mai implica sentimental în orice acțiune sau relație, nu la modul în care te-ai implicat în trecut. Îți spui și îți vei spune repetat că fericirea ți-o câștigi singur și că nu ai nevoie de un suflet pereche, o bere, un concert, și așa mai departe, și nu vei mai tânji după toate astea. Totul depinde doar de tine. După cum am spus, tu chiar crezi chestiile enumerate și le pui în aplicare: nu mai cauți disperat o relație, tu știi că totul va fi bine și o să reziști și fără concertul trupei tale preferate. Și trece o perioadă, totul fiind în regulă. Nu are absolut nimic rău ce să ți se întâmple, căci Universul se învârte în jurul tău. Și se învârte! Te gândești la toate prin care ai trecut și realizezi că dracul nu a fost chiar atât de negru. Data viitoare cu siguranță te vei descurca mai bine, căci ai avut revelația. Dar, la urma urmei, nu are cum să ți se mai întâmple ție ceva nașpa. După un timp te detașezi ușor de aceste principii, căci nu mai ai nevoie de ele. Ceva a venit în viața ta și te-a dezbrăcat de toate upgrade-urile venite în urma războaielor interioare. Ești confuz, dar refuzi să crezi că le-ai pierdut - rămâne doar mirajul lor: totul e bine în continuare, nimic rău la orizont. Între timp îți încalci și un principiu revelator, poate două. Începi să te implici, să îți creezi o nouă dependență. Un timp totul continuă să meargă bine, cu toate că îți dai seama că ai luat-o pe calea greșită. Te vei gândi deseori că ar trebui să îți readuci mentalitatea cea perfectă, dar parcă totul e prea bine acum, niciun motiv pentru care să renunți la bucuriile din prezent. Nu îți dai seama, în schimb, că pe seama trecerii timpului, acea revelație se îndepărtează de tine cu pași repezi. Te panichezi ușor când observi că am dreptate și începi să te zbați să reajungi acolo... doar că habar nu ai cum. Ai uitat drumul... Din acest moment, imprevizibilul cel teribil stă după colț așteptând să atace din clipă-n clipă. Știi asta, doar stai cu morcovul în fund de ceva vreme fără să poți face ceva. Și doare... Trăiești așa până când chiar atacă. Tortura te asfixiază; poate te gândești chiar la suicid, doar că ți-este prea frică de durerea fizică. Ești prea laș să o faci! Te întrebi ce se va întâmpla de acum înainte și speri că toată treaba cu 2012 este pe bune... Consideri că doar așa poți ieși din căcat. Te agăți de speranțe și de vise - la naiba, toată treaba asta murdară trebuie să se termine cândva. Îți faci planuri noi legate de viitor - cele vechi nu mai sunt valabile - și dezbați, sau mai bine spus, duci războaie cu tine însuți. Iar dacă tot e război, să se certe și copilul cu adultul din tine. Încerci disperat să ieși din masacrul ăsta dezgustător prin a-ți impune din nou acele principii, dar observi că nu au vreun efect. Îți spui încontinuu că vei câștiga... Vei câștiga! Dar nici măcar cea mai mică celulă din corp nu te mai crede, iar creierul tău începe să facă mișto de tine. Este mai rău de cât credeai. Nu mai funcționează nimic. La un moment dat, chiar ajungi să te întrebi dacă toate cele în care crezi și ai crezut au vreun rost. Poate că tipa din tren chiar avea dreptate: tu nu ai să fii vreodată fericit, căci toată povara acelui Univers care într-o zi se învârtea în jurul tău, acum este pe umerii tăi. După o vreme, te calmezi și îți acorzi din nou timp în care să te aduni, să îți aranjezi gândurile. Acum s-au mai liniștit apele... Tot Auschwitz-ul intern dispare încetul cu încetul, restaurându-se la fel de încet perioada de tranziție.

Și o iei de la capăt...