Monolog adresat fulgerului. Adică fulgerului egocentric. Eu.

Aș scrie despre tine. Ți-aș vorbi, cred. Câte în lună și în stele. Dar mi-e frică acum să mă uit acolo dacă ești pe cer, pentru ca nu vei fi... Așa-i? Mi s-a spus că tu ai pereche. Un fulger pereche. Îi păcat, că amu’... Mamă, sunt atâââât de electrocutat. Și mintea mea o ia razna. Neuronii fac sinapse aiurea. Nervul IX la un moment dat ajunge să fie V. Îți dai seama? Păi iubire, asta-i biologie. Nici măcar eu nu o știu. Și, Dumnezeule, acum nu se va apuca vreun medic să mă citească, nu? Și nici fulgerul nu dă la medicină. Îi (la) uman, așa știu. E fulger (de) uman, frateeeee. De ce nu trăsnește acum? Cer prea multe? Am realizat atâtea și e ciudat, pentru că acum aș simți nevoia să fac niște ritualuri d-alea de chemare a furtunii. Că apoi când mă voi trezi, cât de mândru voi fi, dar pulsul tot îmi va sta pe acoperiș. Coaie, spune-mi dimineață că nu am nimic de pierdut. Dar acum, căcat... VĂD DOUĂ FULGERE. Cred. Și e mind-numbing. Fucking. Whatsoever. Îmi vreau pacea. Îmi vreau... totul. Vreau să știu fulgerul doar al meu. Cum obișnuiau visele mele să o facă. Dacă ai ști cât am ajuns să detest termenul „imposibilitate”... Și „vis”. Și mă lovesc în fiecare oră de ele. Sunt imposibil și visător, aparent. Dar știi ce? De acum voi fi direct. Na, că sunt și ambițios! Dar zău, o să-mi fie mai bine!? Poate dacă nu s-ar mișca biroul acum, m-aș crede. Îi cutremuuuur! Trebuie să mă pun la punct. Clar. O Sahara... mi-ar prinde bine. Căldură insuportabilă. IMPOSIBILĂ!!! Îți vine să crezi căăă... Epa, nici mie! Dar cine poate să mă pună pe mine la punct? Eu simt că nu mă pot ridica. Nu mă pot ajuta deloc. Refuz să mă cred condamnat așa. Deja sunt două întâlnite în șașe. Șanse? Habar nu am ce încercam să zic. Destinul a avut grijă să mă împiedic apoi de amândouă. Eu cred în destin când și când. E fun. Uite, acum chiar... Am nevoie de somn. Mai ales că nu-i niciun fulger cu care să vorbesc.
Îi cutremuuuuur!