Reality Dream III - Being Awake

Orice s-ar fi întâmplat în trecut, eu am trecut peste. Cu certitudine. Ăsta e un lucru ce mă sperie prea tare la mine - ușurința cu care merg înainte. Am altceva de făcut în afara acceptării? Mă irită pe mine cum de fiecare dată zic „asta e!” și sunt convins că am câștigat potul cel mare. Și chiar sunt convins! Mă uit la mine de la distanță și spun „frate, ăsta a câștigat acum! uită-te la el! l-ai mai văzut așa?”. Și răspunsul vine... - „De fiecare dată!”. Așa este, nu mai exagerez acum. Mi-am zis că mă pun la punct peste câteva săptămâni; am peticit câțiva stâlpi, ar trebui să țină până atunci. Dar mă întreb dacă într-adevăr voi reuși asta. Toate luptele pe care le-am dus cu mine în mine m-au obosit. Vreau să cred că a venit momentul în care mă decid ce voi face de acum înainte, să nu cumva să mai fiu pus în asemenea situații. Nu am știut niciodată ce presupune o maturizare; spre exemplu, nu mă gândeam că voi ajunge să beau cafea... Nu eu sunt cel maturizat. Eu sunt cel din totdeauna. Nu?

Problema mea e că nu știu ce trebuie să fac în continuare. Sunt pus în acele intersecții parcă prea des. Și mi-am promis acum câteva săptămâni că acea perioadă va fi ultima în care voi alege vreo cale (fiind vorba doar despre anumite tipuri de intersecții; de-asta voi construi niște giratorii, voi putea să nu aleg niciodată și totuși, nu voi rămâne blocat într-un punct, bașca mă voi putea întoarce). Voi merge privind în toate părțile, numai în față nu. Fără să am habar unde voi ajunge, dar zero implicare sau înțelegere. Înțelegi? Așa am zis, pentru că până acum și ea mi-a dovedit că e obositor. Mă afund în tot felul de aiureli pentru că... „Pentru că așa sunt eu”, am spus. Greșit! Lucrurile astea nu au legătură cu cine suntem sau cu ce trebuie să fim. Fac parte din categoria aia de chestii cu „lucru manual”. Ai avut dreptate tu, împreună cu restul persoanelor care mi-au spus că sunt complicat și că tot ce fac eu este în așa manieră încât să pară un fel de puzzle. Mie și acum mi se pare intrigant, dar înțeleg ce spuneți (mult mai bine acum). Nu mai vreau să controlez eu ce urmează pe drumul ăsta. Doar voi merge, ce va veni către mine, foarte bine, dar cât timp va exista paralelismul ăla pe bune între noi... Ei bine, asta e!

Concret vorbind, aș dori să renunț. Nu înțeleg: știu sigur că nu mai vreau să caut semne sau să mă joc pe ascuns. Nu mai (vreau să) caut ajutor. Nu am mai trecut prin camera aia de zile bune, lăsând-o pe fata care pretindea că îmi este prietenă să-și fumeze țigările. De fapt, nu mai știu ce se întâmplă pe lângă mine de mult timp. Sunt mult mai preocupat de alte lucruri acum, printre ele fiind și faza asta. Să-ți spun ție cinstit, încep să ...simt chestii „pe bune”. Dar dacă ți-aș zice în față lucrul ăsta (pe care știu că măcar în adâncul tău îl cunoști; sigur ți-a trecut prin minte) unde am ajunge? În altă intersecție? Sau poate vreo situație penibilă. Habar nu am ce gândești tu sau ce ai gândit vreodată sau ce vei gândi. Spune-mi doar să o las baltă. Fă-o! Și să știi sigur că despre tine am vorbit acum! Lasă-ți îndoiala la o parte și spune-mi să plec, că interpretez eu unele fapte greșit sau ceva de genul. Găsești tu ceva, știu că poți. Orice, dar...

Nu mai dorm.

Reality Dream II

- Mai ești confuz? mă întreabă.

Îmi e greu să-i răspund. Mai sunt confuz? Mintea mea îmi zboară departe și privirea mi se fixează asupra scrumului din scrumiera ce stă pe masă. Îmi pun capul pe umărul ei, iar ea începe să-și plimbe degetele prin părul meu. E cald și bine aici, la ea. Mai sunt confuz?

- Nu știu... îi răspund. Mă gândesc că da. Nu-mi mai place să mai răscolesc printre gânduri. Vreau să le las așa pentru o perioadă. E aiurea, mă crezi? E in-cre-di-bil de aiurea tot ce se întâmplă acum!

- Și dacă e atât de aiurea, de ce nu te cari? Nu te înțeleg, lumea e mare.

- Eu încă cred. Cred în... știi tu, posibilitatea de a se termina cum îmi doresc eu. Dumnezeule, tot timpul am fost cel care a cedat prea repede. Iar acum vreau să lupt și eu. Cum de ce mai stau în aiureala asta? Nu îmi doresc să ...uit, simplu.

- Ești mult prea încăpățânat. DIN NOU! zbiară, o urăsc atunci când zbiară. Vrei să fii tu deșteptul pământului și să îmi demonstrezi mie că orice căcat pe care ți-l dorești tu se și întâmplă. Idiotule!

Mă irită. O simt și pe ea enervată și a încetat să mă mai mângâie. Îmi ridic capul și mă scol în picioare, plecând în cealaltă parte a camerei. Încep să o privesc în ochi și deschide gura din nou pe același ton ridicat și irascibil:

- E frumos că tu vrei să nu mai cedezi așa ușor, bla bla bla. Dar nu te mai băga în situații de-astea! Nu reușești nimic, fii serios. Uită-te în stânga și în dreapta, vezi naibii ce se întâmplă. Nu-mi spune mie că tu chiar crezi că se va termina bine pentru tine. NU se va termina bine pentru tine!

- Și ce pula mea vrei să fac? Am nevoie de suport acum, nu de căcaturile tale. Ce vrei să fac? Nu-i vina mea!

- O, ba da! Din mom...

- Sictir! îi zic întrerupând-o.

Se uită urât la mine. Nu am mai văzut-o atât de nervoasă până acum. Mie inima îmi bate puternic și sunt foarte agitat. Într-un fel... De fapt, are dreptate. Trebuie să aibă dreptate când zice că trebuie să plec din groapa asta și că lumea e mare. Dar lumea asta mare nu e pentru ceea ce caut, cred. Mă întorc cu spatele la ea și plec furios din cameră.

În cele din urmă, soarele va câștiga. Oricum strălucește.
(îmi pare rău pentru metaforă, am scris mai jos că voi înceta să vorbesc despre mine)

Stare (epilog)

"Distractions from the truths we dare not face... At the edge of the universe, there are a million angels..."
(Anathema - Sentient)

Mă gândesc că poate ar fi trebuit să închei „stările” cu articolul ăsta, să nu zic de întreg blogul. Mi-ar plăcea să termin cu totul, dar nu știu dacă m-aș putea abține din scris. Îmi place toată treaba asta cu blogul, îmi place să fiu citit și mai ales îmi place să scriu. E o chestie a mea, dar poate a venit, totuși, acel moment - să las totul deoparte și să mai fac un pas înainte.

De multe ori m-am gândit să îmi scriu un testament. Să știu că va cânta cineva pe bassul meu și după ce voi muri și își va aduce aminte de mine. Va vorbi în concerte despre ce om bun am fost eu. Nu știu de ce merg atât de departe, poate când voi fi mort nu voi mai fi interesat să mă aflu în centrul atenției. Și la fel de aiurea e faptul că presupun că ar trebui să lucrez constant la testamentul ăsta. Cândva aș fi vrut să las un lucru drag unei persoane care între timp a ajuns să mă urască. Ce fac în cazul ăsta? Iar viața face pași și fără ei. Viața mea. Voi construi un testament cu variabile... Ceva cu C++, să le arăt că încă știu, că încă sunt special. Poate tu ești una dintre acele persoane care consideră că sunt narcisist. Nu-mi placi. ...nu mi-aș putea imagina un Mihai serios. Îmi place să mă joc. Îmi place foarte mult să mă joc. Știi la ce mă refer! Într-o zi, curând, voi renunța la restul lucrurilor (nu pot să fiu mai clar; e enervant și pentru mine) și mă voi păstra jucându-mă... Și voi fi egoist.

Mă simt prea ciudat de ceva timp, de-asta am ajuns să scriu acum. De câteva săptămâni nu am reușit să mai dorm bine, sunt foarte agitat și aerian. Nu sunt bine nici fizic tot timpul; ieri am fost irascibil. Iar lumea... Sunt două posibilități, cred: ori oamenii care mi se par aiurea mi se par și mai aiurea, ori e momentul în care realizez că e o chestie generală și aproape toți oamenii sunt aiurea, un fel de maturizare așa. Toți sunt triști, toți victimizează, toți vorbesc despre aceleași căcaturi tot timpul și e atât de obositor... Vreau o pauză de la ei; nu-mi place să îi aud așa. Voi începe să trântesc uși când voi auzi despre politică, salarii, lucruri puerile!? Îmi pare rău, poate doar m-am săturat eu să ascult. Să-i ascult; să le ascult dilemele lor pretinzând că ale mele sunt rezolvabile și/sau nesemnificative. Ei bine, ale mele sunt mai cu moț și mă țin ocupat aproape tot timpul încercând să le fac naibii să dispară. Pentru că eu rămân, eventual, doar al meu. Și mă mai jucam când?

Am terminat liceul, mai am puțin și hopefully scap și de bac, apoi de admitere și... ce urmează? Cred că voi înceta să insist pe tot ce îmi trece prin minte și îmi voi lăsa gândurile să curgă. Să vină totul la mine pur și simplu. Dar încă sunt tare irascibil! Mă disperă să tot văd caiete împrăștiate prin cameră. Mă voi tunde, punct. Și mă disperă că nu am răbdare să învăț o melodie de la cap la coadă. Bine că nu am clape...

Visez la un beci sub o poiană. Oamenii pot avea beciuri sub poieni, nu? Și va fi acolo micul meu studio. Voi avea și o vioară și o chitară acustică și microfon și multe multe postere pe pereți. Afișe de la concertele la care am fost. Voi avea un fotoliu foarte comod în care o să adorm de cele mai multe ori ascultând The Coral sau Travka sau Anathema - depinde de stare. Și va fi studioul meu, doar al meu. Va fi răcoare. Și mă gândeam ca poiana de la suprafață să fie tot a mea. Iar lângă să am o pădure mică și un hamac. Bine, mi-ar plăcea să aud un pârâu, dar nu-i obligatoriu. Poiana asta trebuie să fie într-un colț uitat de lume, departe de alți oameni care mi-ar cere să stea acolo jos cu mine. Eu acum nu vreau companie. Aș lua poate doar o singură persoană, dar nu știu dacă ar fi bine. De asemenea, mi-ar mai trebui o mașină să pot ajunge acolo. Locul frumos ar putea deveni detestabil dacă mi-ar lua prea mult să ajung la el. Poate chiar să descopăr teleportarea între timp.

Dar voi continua să visez... Asta fac toată ziua. Asta fac tot timpul: visez la lumea mea perfectă, nebună și ciudată. Nu-mi place faptul că e lipsită de realitate. Și uite cum mă bag eu în tot felul de situații imposibile (cu iz de telenovelă)... Asta face un Mihai. E definiția lui. <<Am mai vorbit despre asta>> - așa spun eu că se leagă stările. Așa mă leg eu. Azi am primit un șervețel.

Răbdare? Nu. Nu mă caracterizează. E ceva ce îmi doresc - răbdarea -, dar nu știu dacă mai merită în zilele astea de război. Îmi există nevoia de certitudine, înțelegi? Doar acum, în momentul ăsta! căci ți-am spus că voi începe să las la o parte lucrurile neimportante și mă voi juca și atât. Poate voi scrie doar articole abstracte de acum înainte. O să scriu și o carte. Probabil tot abstractă. Mă voi transforma din ciudat în abstract; mă voi numi Mihai Abstractul și voi fi un mic viteaz.

Azi am primit un șervețel. E complicat și probabil se subînțelege că înseamnă ceva (mai mult) pentru mine din moment ce îl tot pomenesc. Apropo, tu să nu uiți că eu țin minte lucruri. Țin în minte chestii. O să te țin și pe tine în minte. Și poate prindem și următorul sfârșit al lumii împreună. Tot acolo. Mie mi-ar plăcea.

E târziu și poate ar fi trebuit să-mi citesc la biologie, sau ceva de genul. Mihai dă la medicină. Mihai... Lui Mihai îi vei lipsi.

Pian. Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii! (Stare, partea a XV-a - final)

„Dacă îți spun că zbor, vreau să știi că e din cauza ta...”, ziceam. Cânt acum pentru lumea aia a mea și nebună. Sau pentru ce există deja, dar prin gânduri. Lumea aia… ! Acea linie albastră de la orizont, locul „dintre”. Știi tu, lumea care, ca și în film, mi-ar fi subordonată. Imaginează-ți doar că ai face parte din ea. Am trece prin toate anotimpurile într-un singur pas și ne-am opri în canicula verii - asta pentru tine. Eu vreau să plouă cu muzică. Iar apoi ți-aș da și ție aceleași drepturi, să fim egali. Am încredere în tine. Zici că (e) prea mult? Habar nu am de ce, poate așa sunt eu. Sau poate… Poate ești tu vinovată de toate astea. Mie, personal, îmi pare bine …pentru că observ cât de ciudat este totul și cât de ciudat sunt eu. Dar dacă nu aș fi ciudat, ce aș fi? Eu sunt Mihaiul. Mihai cel Mihai.

Încerc să mă obișnuiesc cu întreaga situație. Încerc și încerc și încerc. Oricum mi-am promis că va fi ultima. Și, mă rog, ultimul capitol despre mine. Despre stările mele și despre tot ce înseamnă „eu”. Așa mi-am zis. Cu toate că așa îmi zic mereu, dar… Dar de data asta vreau să ma țin de cuvânt! Am ajuns la concluzia că sperii prea multă lume astfel și poate nu e bine. Mai imaginează-ți că aș scrie o carte despre mine și viața mea; despre gândurile mele… Realizezi că sunt două categorii de oameni care fac asta? Ori cei care sunt singuri, ori cei care își planifică o nouă viață/sunt masochiști. Lucruri care-s la mintea cocoșului, totuși… Iar eu mă gândesc tot mai mult să dispar pentru o perioadă; la ce bun? Mai bine mă izolez în idealurile mele. Îmi place să visez și… e perfect. Mă voi izola, da. Stări, stare, stărilor, Mihai. Mi-e dor de atâtea lucruri, puiule. Mi-e dor de…