Reality Dream III - Being Awake

Orice s-ar fi întâmplat în trecut, eu am trecut peste. Cu certitudine. Ăsta e un lucru ce mă sperie prea tare la mine - ușurința cu care merg înainte. Am altceva de făcut în afara acceptării? Mă irită pe mine cum de fiecare dată zic „asta e!” și sunt convins că am câștigat potul cel mare. Și chiar sunt convins! Mă uit la mine de la distanță și spun „frate, ăsta a câștigat acum! uită-te la el! l-ai mai văzut așa?”. Și răspunsul vine... - „De fiecare dată!”. Așa este, nu mai exagerez acum. Mi-am zis că mă pun la punct peste câteva săptămâni; am peticit câțiva stâlpi, ar trebui să țină până atunci. Dar mă întreb dacă într-adevăr voi reuși asta. Toate luptele pe care le-am dus cu mine în mine m-au obosit. Vreau să cred că a venit momentul în care mă decid ce voi face de acum înainte, să nu cumva să mai fiu pus în asemenea situații. Nu am știut niciodată ce presupune o maturizare; spre exemplu, nu mă gândeam că voi ajunge să beau cafea... Nu eu sunt cel maturizat. Eu sunt cel din totdeauna. Nu?

Problema mea e că nu știu ce trebuie să fac în continuare. Sunt pus în acele intersecții parcă prea des. Și mi-am promis acum câteva săptămâni că acea perioadă va fi ultima în care voi alege vreo cale (fiind vorba doar despre anumite tipuri de intersecții; de-asta voi construi niște giratorii, voi putea să nu aleg niciodată și totuși, nu voi rămâne blocat într-un punct, bașca mă voi putea întoarce). Voi merge privind în toate părțile, numai în față nu. Fără să am habar unde voi ajunge, dar zero implicare sau înțelegere. Înțelegi? Așa am zis, pentru că până acum și ea mi-a dovedit că e obositor. Mă afund în tot felul de aiureli pentru că... „Pentru că așa sunt eu”, am spus. Greșit! Lucrurile astea nu au legătură cu cine suntem sau cu ce trebuie să fim. Fac parte din categoria aia de chestii cu „lucru manual”. Ai avut dreptate tu, împreună cu restul persoanelor care mi-au spus că sunt complicat și că tot ce fac eu este în așa manieră încât să pară un fel de puzzle. Mie și acum mi se pare intrigant, dar înțeleg ce spuneți (mult mai bine acum). Nu mai vreau să controlez eu ce urmează pe drumul ăsta. Doar voi merge, ce va veni către mine, foarte bine, dar cât timp va exista paralelismul ăla pe bune între noi... Ei bine, asta e!

Concret vorbind, aș dori să renunț. Nu înțeleg: știu sigur că nu mai vreau să caut semne sau să mă joc pe ascuns. Nu mai (vreau să) caut ajutor. Nu am mai trecut prin camera aia de zile bune, lăsând-o pe fata care pretindea că îmi este prietenă să-și fumeze țigările. De fapt, nu mai știu ce se întâmplă pe lângă mine de mult timp. Sunt mult mai preocupat de alte lucruri acum, printre ele fiind și faza asta. Să-ți spun ție cinstit, încep să ...simt chestii „pe bune”. Dar dacă ți-aș zice în față lucrul ăsta (pe care știu că măcar în adâncul tău îl cunoști; sigur ți-a trecut prin minte) unde am ajunge? În altă intersecție? Sau poate vreo situație penibilă. Habar nu am ce gândești tu sau ce ai gândit vreodată sau ce vei gândi. Spune-mi doar să o las baltă. Fă-o! Și să știi sigur că despre tine am vorbit acum! Lasă-ți îndoiala la o parte și spune-mi să plec, că interpretez eu unele fapte greșit sau ceva de genul. Găsești tu ceva, știu că poți. Orice, dar...

Nu mai dorm.