Stare (epilog)

"Distractions from the truths we dare not face... At the edge of the universe, there are a million angels..."
(Anathema - Sentient)

Mă gândesc că poate ar fi trebuit să închei „stările” cu articolul ăsta, să nu zic de întreg blogul. Mi-ar plăcea să termin cu totul, dar nu știu dacă m-aș putea abține din scris. Îmi place toată treaba asta cu blogul, îmi place să fiu citit și mai ales îmi place să scriu. E o chestie a mea, dar poate a venit, totuși, acel moment - să las totul deoparte și să mai fac un pas înainte.

De multe ori m-am gândit să îmi scriu un testament. Să știu că va cânta cineva pe bassul meu și după ce voi muri și își va aduce aminte de mine. Va vorbi în concerte despre ce om bun am fost eu. Nu știu de ce merg atât de departe, poate când voi fi mort nu voi mai fi interesat să mă aflu în centrul atenției. Și la fel de aiurea e faptul că presupun că ar trebui să lucrez constant la testamentul ăsta. Cândva aș fi vrut să las un lucru drag unei persoane care între timp a ajuns să mă urască. Ce fac în cazul ăsta? Iar viața face pași și fără ei. Viața mea. Voi construi un testament cu variabile... Ceva cu C++, să le arăt că încă știu, că încă sunt special. Poate tu ești una dintre acele persoane care consideră că sunt narcisist. Nu-mi placi. ...nu mi-aș putea imagina un Mihai serios. Îmi place să mă joc. Îmi place foarte mult să mă joc. Știi la ce mă refer! Într-o zi, curând, voi renunța la restul lucrurilor (nu pot să fiu mai clar; e enervant și pentru mine) și mă voi păstra jucându-mă... Și voi fi egoist.

Mă simt prea ciudat de ceva timp, de-asta am ajuns să scriu acum. De câteva săptămâni nu am reușit să mai dorm bine, sunt foarte agitat și aerian. Nu sunt bine nici fizic tot timpul; ieri am fost irascibil. Iar lumea... Sunt două posibilități, cred: ori oamenii care mi se par aiurea mi se par și mai aiurea, ori e momentul în care realizez că e o chestie generală și aproape toți oamenii sunt aiurea, un fel de maturizare așa. Toți sunt triști, toți victimizează, toți vorbesc despre aceleași căcaturi tot timpul și e atât de obositor... Vreau o pauză de la ei; nu-mi place să îi aud așa. Voi începe să trântesc uși când voi auzi despre politică, salarii, lucruri puerile!? Îmi pare rău, poate doar m-am săturat eu să ascult. Să-i ascult; să le ascult dilemele lor pretinzând că ale mele sunt rezolvabile și/sau nesemnificative. Ei bine, ale mele sunt mai cu moț și mă țin ocupat aproape tot timpul încercând să le fac naibii să dispară. Pentru că eu rămân, eventual, doar al meu. Și mă mai jucam când?

Am terminat liceul, mai am puțin și hopefully scap și de bac, apoi de admitere și... ce urmează? Cred că voi înceta să insist pe tot ce îmi trece prin minte și îmi voi lăsa gândurile să curgă. Să vină totul la mine pur și simplu. Dar încă sunt tare irascibil! Mă disperă să tot văd caiete împrăștiate prin cameră. Mă voi tunde, punct. Și mă disperă că nu am răbdare să învăț o melodie de la cap la coadă. Bine că nu am clape...

Visez la un beci sub o poiană. Oamenii pot avea beciuri sub poieni, nu? Și va fi acolo micul meu studio. Voi avea și o vioară și o chitară acustică și microfon și multe multe postere pe pereți. Afișe de la concertele la care am fost. Voi avea un fotoliu foarte comod în care o să adorm de cele mai multe ori ascultând The Coral sau Travka sau Anathema - depinde de stare. Și va fi studioul meu, doar al meu. Va fi răcoare. Și mă gândeam ca poiana de la suprafață să fie tot a mea. Iar lângă să am o pădure mică și un hamac. Bine, mi-ar plăcea să aud un pârâu, dar nu-i obligatoriu. Poiana asta trebuie să fie într-un colț uitat de lume, departe de alți oameni care mi-ar cere să stea acolo jos cu mine. Eu acum nu vreau companie. Aș lua poate doar o singură persoană, dar nu știu dacă ar fi bine. De asemenea, mi-ar mai trebui o mașină să pot ajunge acolo. Locul frumos ar putea deveni detestabil dacă mi-ar lua prea mult să ajung la el. Poate chiar să descopăr teleportarea între timp.

Dar voi continua să visez... Asta fac toată ziua. Asta fac tot timpul: visez la lumea mea perfectă, nebună și ciudată. Nu-mi place faptul că e lipsită de realitate. Și uite cum mă bag eu în tot felul de situații imposibile (cu iz de telenovelă)... Asta face un Mihai. E definiția lui. <<Am mai vorbit despre asta>> - așa spun eu că se leagă stările. Așa mă leg eu. Azi am primit un șervețel.

Răbdare? Nu. Nu mă caracterizează. E ceva ce îmi doresc - răbdarea -, dar nu știu dacă mai merită în zilele astea de război. Îmi există nevoia de certitudine, înțelegi? Doar acum, în momentul ăsta! căci ți-am spus că voi începe să las la o parte lucrurile neimportante și mă voi juca și atât. Poate voi scrie doar articole abstracte de acum înainte. O să scriu și o carte. Probabil tot abstractă. Mă voi transforma din ciudat în abstract; mă voi numi Mihai Abstractul și voi fi un mic viteaz.

Azi am primit un șervețel. E complicat și probabil se subînțelege că înseamnă ceva (mai mult) pentru mine din moment ce îl tot pomenesc. Apropo, tu să nu uiți că eu țin minte lucruri. Țin în minte chestii. O să te țin și pe tine în minte. Și poate prindem și următorul sfârșit al lumii împreună. Tot acolo. Mie mi-ar plăcea.

E târziu și poate ar fi trebuit să-mi citesc la biologie, sau ceva de genul. Mihai dă la medicină. Mihai... Lui Mihai îi vei lipsi.