Cosy

În sesiune am învățat că optimismul poate fi direct proporțional cu numărul de căni de cafea băute. Iar acum sunt plin de optimism. Nu mă mai sperie infinitul de subsubsubramuri ale nervilor sau arterelor și nici tracturile talamice. Din păcate... probabil voi pica, din nou. Și sunt optimist, la modul că (sadic, știu!) aș prefera să dau în toamnă știind că o să știu totul bine, dar îmi creez un fel de misiune imposibilă, având în vedere că nu o să fie singura materie. Plus că la fel am gândit și în anul trecut și am gândit așa degeaba. Dar, desigur, de data asta o să fie diferit. Îmi place sistemul nervos și îmi place să știu. Îmi place mult să știu și să iau examenul pe considerentul ăsta, nu pe baza norocului. Nu aici; am motivele mele. Doar că am fost copil până de curând și, mna, în fiecare clipă realizez câte ceva nou. Mai ales în sesiune... Este vorba de priorități. Și nu voi înceta niciodată să mă pun pe primul loc.

Și ciudat este că în ultimele luni scriu cu așa mare ușurință! Sper să nu dispară starea asta - în ciuda oscilațiilor imense, am tot prins momente frumoase și cosy. Îmi place să fie cosy, poate cel mai mult.

86

Aș vrea să pot plânge. Pentru că doare.

Uite-ți, copile, valul pe care l-ai vrut. Îți place? E așa cum ți-ai imaginat? Simți bolovanul de pe piept cum te-apasă și o tot face? Zi-mi ce mai simți... Sau nu ai glas?

...doare. Totul. Și fizic și psihic. Now what? Zău, acum ce o să fie? O să mai fie ceva? De ce e atât de... straniu? Credeam că o să am puterea de a scrie. Dar nu mai am putere deloc. Stau și mă holbez în fața monitorului și... atât. Îmi pare rău, probabil voi ceda sub presiunea haosului. Am dat drumul la robinet.

Instrumental II (High Hopes)

Încerc să stau treaz - am eu impresia că acum corpul meu se descurcă mai bine astfel. Că dacă dorm, mi-ar fi mai rău. Se comportă ciudat. Mă străduiesc să nu bag în seamă mahmureala care parcă-mi dă târcoale și chiar vreau să uit că iarăși am scrâșnit din dinți și că încă mă doare. Poate rămân fără dinți.

Iar mai mult decât toate, încerc să nu bag de seamă că 2012 nu mai există. Îmi pare rău de 2013, e atât de neînsemnat! Plin de resemnare, dezamăgire; e doar un an, câteva cifre înșirate. 2013 e foarte, foarte previzibil. Și ca un fel de rebound... ceva. Anul care tocmai a trecut s-a bucurat de prea multă atenție și le-a furat asta celor care urmează. Va fi tare liniște o perioadă.

Pentru prima dată în mult timp, încep să cred că sunt dezinteresat de viitor. Poate e doar acum. Eh, știu cât de imprevizibile îmi sunt oscilațiile, așa că nu mă mai arunc să promit, să zic, să bag mâna în foc - un lucru bun și interesant pe care mi l-am însușit în anul ăsta ce a trecut. Măcar teoretic, practica vine de la sine. Mda, zău că nu îmi pasă de regrete acum, de victime colaterale. Ar trebui să-mi pese, nu? Cu toate astea, încă mă simt blocat când știu că trebuie să fac alegeri. ...să încep să adopt atitudinea pe care o vânez de prea mult timp. Dar... mă simt vinovat pentru orice aș face. Nu pot să scot sentimentul ăsta din mine. Și este amuzant faptul că eu chiar am crezut despre mine că îmi place noul. Eventual, dacă există un nou previzibil. Altfel, nu-mi plac riscurile deloc când știu că nu există certitudinea siguranței mele. Sunt patologic de egoist în situațiile astea. Trebuie să îmi iau cumva inima în dinți și să, nu știu, mă cunosc.

Iar teleportările mele printre, între, dintre stări nu mă ajută absolut deloc. Cum să mă pot hotărî când nici nu apuc să mă lămuresc cu ce am prin minte, că imediat simt ceva... opus. Mi-aș dori să pot fi furios pentru mai mult timp, măcar așa n-aș sta prea mult pe gânduri. Fuck it!

*

Sper să mă apropii cât mai mult și cât mai repede de eu, de potențialul eu, de proiectele pe care le am în cap, de vise... All in all, 2012 a fost messed up - m-am exploatat în feluri sadice. Mi-aș găsi scuze, dar cred că aș fi patetic. Și știu că nu sunt așa cum, ironic vorbind, am (?)încercat să-mi dovedesc. Habar nu am ce căcat am făcut.

Gata, nu mai vreau să fug de responsabilitate.