De fapt, nu e chiar atât de complicată povestea. E vorba de percepție. Vorba de moment, de stil,
de nivelul de pesimism, doza de egoism sau nihilism, lipsa imaginaței, intrigă,
pasiune, răbdare. Un infinit de variabile. Nici universul nu-și permite să le
testeze, el e modest. Apoi, nesimțitul ăla de timp... cu mine niciodată nu s-a
înțeles bine și îmi impune constant condiții. Îmi zic în continuare că trebuie
să îl iau ca atare; adevărul este că mi-a fost mai bine când nu m-am certat cu
el. O singură palmă e suficientă într-o viață.
Și acum sunt atât de
furios pe încăpățânarea mea! Nu vreau să mai schimb lumea și nici nu mai vreau
să fiu așa. Vreau să fiu rece, să fiu departe, să fiu în Siberia, așa
cum îmi doresc uneori. Vreau să fiu indiferent! ...căci, din când în când -
regat, univers, lume reală, ce-o fi - mă simt ca un evadat, mereu urmărit și
ajung să fiu paranoic. Sunt urmărit și... oh, vreau să stau ascuns. În ceață,
în fum, sub pământ, în nori, deasupra lor. Pe munte, într-o cabană din munții
din nord, înconjurată de cristale de gheață. Că am rămas cu asta. Și mai rămân
cu momente... Știi, din armistițiul pe care l-am avut cu timpul, am
învățat impactul pe care îl au toate attosecundele care vin când le este vremea.
Despre alea, puține. Sunt attosecunde cu ceva nimb indigo, probabil. Crezi
că timpul nu are altceva de făcut decât să-mi dea mie câte o palmă și să mă trântească pe jos? Așa am zis și eu prima
dată. Și a doua oară. Apoi a urmat momentul ăla în care m-am decis că o
singură palmă e suficientă într-o viață. Prea târziu. Dar rămân cu clipele
respective! Eu rămân cu ele și zâmbesc atât de larg când îmi revin prin minte!
Le am, ce mai contează ce mi-a fost urât? Că mi-a fost urât, când mi-a fost
urât, cât mi-a fost urât. Și greșelile... Nu vreau să mai aud cât este de
complicat sau simplu și nici despre responsabilitate. Eu nu am nicio
responsabilitate, în afară de mine. Am purtat de multe ori lumea pe umerii mei,
e gata. Spune-mi cât sunt de narcisist sau egoist sau nesimțit că aleg să
păstrez doar ce m-a făcut să mă simt într-un anume fel. Eu ...am clipele! Știi
pentru ce sunt bune? Sunt convins că atunci când voi muri - înainte, vor trece
toate prin fața ochilor. Le-aș vrea și prin piept. Ori una, ori alta,
ori amândouă. Măcar atât. Dar vor fi atât de multe încât va trece o eternitate
până voi muri! Va fi intens, asta e ideea. Zău.
La naiba cu mine și cu
modul meu cu care îmi sau îți amestec și amețesc gândurile și acțiunile și tot!
La naiba și cu toate călătoriile mele... La naiba cu tot ce este abstract. La
naiba cu războaiele și cu pacea și timpul, amânări... Cui îi pasă dacă greșesc?
Ce mai poți face tu, universule? Te-am provocat cândva. Demonstrează-mi că poți
mai mult! Iar când ai de gând să îmi aduci războaiele, adu-mi și apocalipsa.
Măcar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu