Anima (II)

Câte avem de învățat! Deși habar nu am cât contează asta, la urma urmei. Și mă refer la tot ce se presupune că ar trebui să învățăm! Căci practic, orice încercare umană de a crea lucruri menite să rămână în istorie este atât de efemeră... Iar tot ce învățăm se pierde acum sau după. Ce nu se duce naibii? La ce mai contează istoria? La ce mai contăm noi? Spune-mi! Spune-mi ce rămâne cu adevărat! Și încep și eu să răd, împreună cu tine... Ne învârtim în jurul unor vise ideale, esențiale, inutile și urâte sau între. Orice ai încerca să îmi spui, în spatele oricărui lucru cât se poate de primordial se află egoismul. Iar tu îmi vei spune cât de lipsit de sens este labirintul cuvintelor mele; și al mesajului, evident. Și când începi să mă studiezi, începi să spui că trăiesc în trecut, înconjurat de regate, creaturi; și tot ce are un nume. Tot ce am creat, tot ce am personalizat. Tot universul meu căruia i-am dat viață! Când începi să mă studiezi îmi scoți în evidență un infinit de probleme, părți din mine ce trebuiesc retușate. Dorințe... Începi să-mi dai lecții despre moralitate, de parcă ar fi un obiectiv necesar care mă așteaptă cumva să iau totul în serios. Oh, eu, atât de imperfect! ...cu frică de responsabilitate, viitor și tot ce găsești în universul tău finit. De ce să mai iau ceva în serios? Și ce moralitate falsă! „Moralitate”... Când vom putea să nu ne mai rezumăm la definiții impuse de oameni? Repet, oameni!!! Când voi avea cu adevărat libertate? Când voi putea zbura? Fără minciuni, fără idei preconcepute, fără limite...  Mă doare și mai tare când simt că încep să adopt idei fixe de a gândi, pattern-uri. Observ cu ușurință - și pun pariu că și tu ți-ai dat seama! - că se începe cu ceva reguli prestabilite pe care trebuie să le urmărim. Și tu și eu și toată lumea! Pentru pace, zic... Și cu mai multă ușurință ajungi să presupui că țelurile sunt fixe. Sau nu există. Te arunci într-un haos, însă un haos controlat și incredibil de previzibil și penibil - știi de ce? A ajuns să fie ușor să te rezumi la lucruri materiale. A ajuns să fie ușor să renunți din prima. Ce presupune să nu continui, în cele din urmă! Oh, trebuie să-mi maschez gelozia și neputința cumva... Poate acesta e adevărul absolut și sunt prea încăpățânat să îmi văd cartea scrisă! Destinul. Trebuie să ne mascăm și hai să jucăm teatru în continuare! Să o facem împreună, că ne stă bine. Și ne prefacem! - în final, asta e singura noastră calitate adevărată.