Kantele

Vreau să stau într-o cafenea foarte mică și cosy. Vreau să plouă și... să fie ploaia mea. Să fie vremea mea. Toamna mea gri! Orașul meu, muzica mea, fulgere, tunete, întuneric. Cât mai mult întuneric. Să fiu eu cu singurătatea mea. Înghit în sec și îmi accept bolovanul pe piept. El oricum se așază singur și ușor. Cumva și-a câștigat independența de-a lungul timpului. Nu-mi place cum își face el apariția, dar eu cu bolovanii mei nu lupt! Vreau toamnă atât de tare! Atât de tare încât Cernobîlul mi se pare iarăși fermecător. Oh, și Siberia! Auzi, eram cumva doar amorțit și încep acum să simt? Încep să mă trezesc? Nu știu, încerc să înțeleg și eu ce se tot întâmplă! Cunosc doar faptul că dacă încep să pășesc prin ceața incredibil de deasă ce stă în fața mea, voi crea un nou haos. Poate chiar un perpetuum mobile. Panică! De data asta simplul și complexul stau în balanță, undeva pe Everest. Of, încep să râd - mă amuză teribil întregul ciclu pe care îl respect involuntar. Mă amuz teribil eu. Înghit în sec la fiecare conștientizare de genul ăsta... Trebuie să îmi omor gândurile unul câte unul, să nu le las nicio scăpare, nicio speranță. Trebuie să ucid orice tentativă de revoltă încă din fașă. Trebuie să păstrez liniștea pentru că...

Am impresia că dacă încetez să mai cred va fi altfel. Micul robot stă la pândă, vrea să urmeze calea bolovanului și să ia viață și el. Știi, ajung eu să cred că dacă anihilez totul, va fi în regulă. Dacă dispar toamna, cafeneaua, muzica, fulgerele, ploaia, eu voi fi în regulă! Ca și cum există o definiție clară; pattern­-ul ce trebuie urmat. Ca și cum există o definiție... Amuzant. Ajung să cred că micul robot acționează precum un antibiotic. Știe el ce știe! Dar auzi, definiție!

Uite-i cum au ajuns și la mine! Îmi zâmbesc, îți zâmbesc, vă zâmbesc. Cât încă mai pot, fug în ploaie și mă întind pe mijlocul șoselei. 

Jazz!