Skit

Panică, frică, lene, emoții ciudate, orice fel de slăbiciune umană de care mi-am propus să scap de atâtea ori! Există ca și cum ar conta cu ceva în întreaga-mi existență, ca și cum Cronos nu va șterge cu buretele tot... acum sau mai târziu! Căci, nici măcar nu trebuie să fie în final ca să nu mai conteze. Zău. Și mai mult decât atât, e suficient să nu existe vreun fel de legătură cu situația în sine, că... dispare.

Și în același timp, cu aceeași motivație, de ce țin să dau nume în jur, să creez atât de multe lucruri, să povestesc, să mă nasc, să mor, să privesc peste umăr, să dispar și iarăși să mor - repetat? De ce îmi mai pasă? Mai bine găsesc scurtături peste chestii care n-au niciun sens. Și așa pornesc... În cele din urmă, vom fi aici și mâine și de fiecare dată, într-o formă sau alta.
Restul reprezintă micul nostru secret pe care îl vom avea mereu.

Skit

Să îmi aduci aminte de ziua în care voi începe să port palton.

Crezi că de mâine mă voi putea plimba pe malurile Nevei? Crezi că mă voi putea închide într-o cafenea micuță pe străzile înguste dintr-un orășel din Franța? Să privesc pe geamurile mari cum oameni îmbrăcați în paltoane negre merg alene prin ploaie, în timp ce eu uit de țigara pe care o țin între degete. Crezi că voi reuși să mă scufund în orele neîntrerupte de dark-jazz și căni de cafea? Crezi tu că voi reuși să fiu așa? Să-mi păstrez calmul și să fiu atotputernic...

Până acolo pare atât de mult; e departe! Eu prin universul meu, la ani lumină distanță de Franța, de Neva, de idealurile mele.

...căci de fiecare dată când sunt convins că reușesc să ies de aici, când mă văd în ozn-ul ăsta micuț și mă entuziasmez, nici nu apuc să mă înalț prea mult și gravitația planetei pe care sunt blocat mă trântește înapoi. Și nici măcar nu e albastră.

Kantele

Vreau să stau într-o cafenea foarte mică și cosy. Vreau să plouă și... să fie ploaia mea. Să fie vremea mea. Toamna mea gri! Orașul meu, muzica mea, fulgere, tunete, întuneric. Cât mai mult întuneric. Să fiu eu cu singurătatea mea. Înghit în sec și îmi accept bolovanul pe piept. El oricum se așază singur și ușor. Cumva și-a câștigat independența de-a lungul timpului. Nu-mi place cum își face el apariția, dar eu cu bolovanii mei nu lupt! Vreau toamnă atât de tare! Atât de tare încât Cernobîlul mi se pare iarăși fermecător. Oh, și Siberia! Auzi, eram cumva doar amorțit și încep acum să simt? Încep să mă trezesc? Nu știu, încerc să înțeleg și eu ce se tot întâmplă! Cunosc doar faptul că dacă încep să pășesc prin ceața incredibil de deasă ce stă în fața mea, voi crea un nou haos. Poate chiar un perpetuum mobile. Panică! De data asta simplul și complexul stau în balanță, undeva pe Everest. Of, încep să râd - mă amuză teribil întregul ciclu pe care îl respect involuntar. Mă amuz teribil eu. Înghit în sec la fiecare conștientizare de genul ăsta... Trebuie să îmi omor gândurile unul câte unul, să nu le las nicio scăpare, nicio speranță. Trebuie să ucid orice tentativă de revoltă încă din fașă. Trebuie să păstrez liniștea pentru că...

Am impresia că dacă încetez să mai cred va fi altfel. Micul robot stă la pândă, vrea să urmeze calea bolovanului și să ia viață și el. Știi, ajung eu să cred că dacă anihilez totul, va fi în regulă. Dacă dispar toamna, cafeneaua, muzica, fulgerele, ploaia, eu voi fi în regulă! Ca și cum există o definiție clară; pattern­-ul ce trebuie urmat. Ca și cum există o definiție... Amuzant. Ajung să cred că micul robot acționează precum un antibiotic. Știe el ce știe! Dar auzi, definiție!

Uite-i cum au ajuns și la mine! Îmi zâmbesc, îți zâmbesc, vă zâmbesc. Cât încă mai pot, fug în ploaie și mă întind pe mijlocul șoselei. 

Jazz!

Anima (II)

Câte avem de învățat! Deși habar nu am cât contează asta, la urma urmei. Și mă refer la tot ce se presupune că ar trebui să învățăm! Căci practic, orice încercare umană de a crea lucruri menite să rămână în istorie este atât de efemeră... Iar tot ce învățăm se pierde acum sau după. Ce nu se duce naibii? La ce mai contează istoria? La ce mai contăm noi? Spune-mi! Spune-mi ce rămâne cu adevărat! Și încep și eu să răd, împreună cu tine... Ne învârtim în jurul unor vise ideale, esențiale, inutile și urâte sau între. Orice ai încerca să îmi spui, în spatele oricărui lucru cât se poate de primordial se află egoismul. Iar tu îmi vei spune cât de lipsit de sens este labirintul cuvintelor mele; și al mesajului, evident. Și când începi să mă studiezi, începi să spui că trăiesc în trecut, înconjurat de regate, creaturi; și tot ce are un nume. Tot ce am creat, tot ce am personalizat. Tot universul meu căruia i-am dat viață! Când începi să mă studiezi îmi scoți în evidență un infinit de probleme, părți din mine ce trebuiesc retușate. Dorințe... Începi să-mi dai lecții despre moralitate, de parcă ar fi un obiectiv necesar care mă așteaptă cumva să iau totul în serios. Oh, eu, atât de imperfect! ...cu frică de responsabilitate, viitor și tot ce găsești în universul tău finit. De ce să mai iau ceva în serios? Și ce moralitate falsă! „Moralitate”... Când vom putea să nu ne mai rezumăm la definiții impuse de oameni? Repet, oameni!!! Când voi avea cu adevărat libertate? Când voi putea zbura? Fără minciuni, fără idei preconcepute, fără limite...  Mă doare și mai tare când simt că încep să adopt idei fixe de a gândi, pattern-uri. Observ cu ușurință - și pun pariu că și tu ți-ai dat seama! - că se începe cu ceva reguli prestabilite pe care trebuie să le urmărim. Și tu și eu și toată lumea! Pentru pace, zic... Și cu mai multă ușurință ajungi să presupui că țelurile sunt fixe. Sau nu există. Te arunci într-un haos, însă un haos controlat și incredibil de previzibil și penibil - știi de ce? A ajuns să fie ușor să te rezumi la lucruri materiale. A ajuns să fie ușor să renunți din prima. Ce presupune să nu continui, în cele din urmă! Oh, trebuie să-mi maschez gelozia și neputința cumva... Poate acesta e adevărul absolut și sunt prea încăpățânat să îmi văd cartea scrisă! Destinul. Trebuie să ne mascăm și hai să jucăm teatru în continuare! Să o facem împreună, că ne stă bine. Și ne prefacem! - în final, asta e singura noastră calitate adevărată.

Reality Dream VIII - Closure

Uite-mă peste tot! În camera ei, pe malul mării pe care nu o mai cunosc, pe doc, pe vârf de munte, la apus, trăgând în piept cât de mult aer de seară pot. Oriunde, peste tot... De parcă nu ar fi în van.

- Mihai...

O privesc. Nu s-a schimbat deloc din ziua în care am creat-o - ea, amestecul de care am avut nevoie; acea parte care să nu se sfiască să-mi dea câte o palmă când o voiam atât de mult, undeva în adânc - căci încă de la începuturi m-am învârtit prin aceleași intersecții, galaxii sau cum le mai numeam. Pe lângă palme, am căutat soluții și... Prin amalgamul de idei, în mod deosebit, cică ar fi trebuit să lupt să mă accept. Îmi aduc aminte atât de vag totul... Mai ales că de atunci s-au întâmplat prea multe lucruri! Oare m-am schimbat? Și cât? ...muzica e la fel de frumoasă. Că de acceptat, sigur nu am făcut-o. Ar fi fost complicat să fac asta! Prin mintea mea, acceptarea era echivalentă cu distrugerea valurilor de emoții. De unde tsunami dacă eu aș fi fost în regulă? Și am intrat în cel mai vicios cerc vicios posibil, pentru că valurile m-au făcut tot timpul să simt că trăiesc. Oricât de mult m-au doborât și durut de-a lungul timpului, în final, mi le-am dorit enorm; am devenit dependent. Și nu mi-am ascuns niciodată oscilațiile și nemulțumirile; am săpat atât de mult printre ele! Voiam schimbări, voiam ceva nou de fiecare dată și așa am început: am creat mai mulți Mihai, lumi diferite - un univers întreg numai pentru mine. Iar acum uite-mă pe piedestalul creației mele! Și cât de bine se văd ceața, haosul, fumul, marea, griul, albastrul, visul de azi-noapte... Dintre toate, sunt câteva lucruri și locuri pe care le recunosc cu greu. Puține... Însă cumva, chiar acum simt cum începe totul să se liniștească; cerul are momente în care devine ceva mai senin - din când în când pot zări stele. Dar nu ca până acum - de data asta, prin toți Mihaii pe care îi am, din toate unghiurile universului, parcă totul are un mic sens. Încet, încet, dar așa simt. Poate e iarăși o stare, iar de mâine dimineață mă întorc în haosul meu obișnuit. În zona mea de confort.

...și aici, ea care se uită la mine. Își fumează puținul de țigară ce i-a mai rămas și așteaptă să încetez să vorbesc abstract. De fapt, îmi spune din priviri că ar trebui să tac pentru o perioadă lungă, să mă las copleșit de acele emoții și atât. Îmi spune că vorbesc și scriu prea mult și prea aiurea, astfel încât am ajuns să nu mai fiu capabil să concretizez gândurile și totul a devenit vag. Vag când încerc să-ți explic, vag când încerc să-mi explic. M-am legat de toate creaturile mele și am căutat răspunsuri, dar am observat doar că eu, singurul liant între acei mulți Mihai, sunt insuficient și nu mai fac față milioanelor de paradoxuri. Of, ce încerc eu să spun e că realizez pe măsură ce încerc să traduc tot ce am creat cândva că sunt fragmente ce lipsesc din toată povestea. Așa vreau să o văd, ca pe o poveste care a pornit de la un enorm Big Bang, s-a creat universul meu, apoi s-a format regatul cu tot ce avea el. Am părăsit regatul urcând imensul Everest al lumii mele și printr-alt Big Bang am ajuns pe o Planetă Albastră. Așa pare, doar că atunci când mă apropii de detalii, când mă apropii de natura exactă a gândurilor mele... Ei bine, sunt cumva împins înapoi. Sunt prea tentat să spun că universul meu s-a desprins de mine și acționează pe cont propriu. Ar explica multe, pentru că nu mă mai simt în control de foarte multă vreme.

Dar am mai trecut pe-aici și ea știe prea bine aspectul ăsta. Însă acum voi folosi switch-ul. Nu am de gând să înceapă un ciclu nou și... identic. Iar ea... Ea se stinge. Ea nu mai fumează, nu mai stă pe canapea, nu mai vorbește și curând voi înceta să o văd.

E doar începutul...

Perdues dans les nuees

E doar o durere de cap, un țipăt care vine interior și nu se aude, tremurături. Un bolovan imens, nod în gât care știe să ardă și gânduri care preiau controlul... Drumuri care se înclină în stânga și în dreapta, iar eu, cu echilibrul uitat prin galaxie, dansez involuntar, brutal.

Sunt blocat în lumea pe care mi-am creat-o. Așa e acum... Eventual este vorba despre asimptote duse către realitate. Dacă aș locui în locul în care ador să evadez, aș ajunge să îl disprețuiesc, cumva? Ar fi păcat și straniu; în favoarea mea spun că e complet diferit și nu s-ar întâmpla așa ceva. Dar ajung să amețesc variabilele între ele, astfel încât noțiunile lume și realitate și evadare încep să facă schimb de sens între ele.

Nu-mi aduc aminte ultima dată când gândurile au fost concrete și sincere! ...dar când nu sunt? ...prea des simt cum prind viață și acționează singure. Poate că așa e natural, iar suprimarea ce vine din partea mea este doar dăunătoare. Poluantă. Și poate că acum un Mihai din mintea mea încearcă să acționeze instinctual, să repare ce am stricat eu atât de mult timp. Știi, toată imposibilitatea mea de a lua decizii simt cum începe să mă lase dezarmat. Sau dezbrăcat. Dispare... Încep să știu ce e corect și de ce este așa; să știu ce vreau. Sau poate e doar berea sau cafeaua sau somnul bun sau muzica. Mihai oscilând. Mihai oscilând e de-al casei. Problema e că îl simt mai puternic! Altruismul și egoismul se apleacă în fața sa. Și atunci, ce se întâmplă?

Aprilie & Cerul Negru

De fapt, nu e chiar atât de complicată povestea. E vorba de percepție. Vorba de moment, de stil, de nivelul de pesimism, doza de egoism sau nihilism, lipsa imaginaței, intrigă, pasiune, răbdare. Un infinit de variabile. Nici universul nu-și permite să le testeze, el e modest. Apoi, nesimțitul ăla de timp... cu mine niciodată nu s-a înțeles bine și îmi impune constant condiții. Îmi zic în continuare că trebuie să îl iau ca atare; adevărul este că mi-a fost mai bine când nu m-am certat cu el. O singură palmă e suficientă într-o viață.

Și acum sunt atât de furios pe încăpățânarea mea! Nu vreau să mai schimb lumea și nici nu mai vreau să fiu așa. Vreau să fiu rece, să fiu departe, să fiu în Siberia, așa cum îmi doresc uneori. Vreau să fiu indiferent! ...căci, din când în când - regat, univers, lume reală, ce-o fi - mă simt ca un evadat, mereu urmărit și ajung să fiu paranoic. Sunt urmărit și... oh, vreau să stau ascuns. În ceață, în fum, sub pământ, în nori, deasupra lor. Pe munte, într-o cabană din munții din nord, înconjurată de cristale de gheață. Că am rămas cu asta. Și mai rămân cu momente... Știi, din armistițiul pe care l-am avut cu timpul, am învățat impactul pe care îl au toate attosecundele care vin când le este vremea. Despre alea, puține. Sunt attosecunde cu ceva nimb indigo, probabil. Crezi că timpul nu are altceva de făcut decât să-mi dea mie câte o palmă și să mă trântească pe jos? Așa am zis și eu prima dată. Și a doua oară. Apoi a urmat momentul ăla în care m-am decis că o singură palmă e suficientă într-o viață. Prea târziu. Dar rămân cu clipele respective! Eu rămân cu ele și zâmbesc atât de larg când îmi revin prin minte! Le am, ce mai contează ce mi-a fost urât? Că mi-a fost urât, când mi-a fost urât, cât mi-a fost urât. Și greșelile... Nu vreau să mai aud cât este de complicat sau simplu și nici despre responsabilitate. Eu nu am nicio responsabilitate, în afară de mine. Am purtat de multe ori lumea pe umerii mei, e gata. Spune-mi cât sunt de narcisist sau egoist sau nesimțit că aleg să păstrez doar ce m-a făcut să mă simt într-un anume fel. Eu ...am clipele! Știi pentru ce sunt bune? Sunt convins că atunci când voi muri - înainte, vor trece toate prin fața ochilor. Le-aș vrea și prin piept. Ori una, ori alta, ori amândouă. Măcar atât. Dar vor fi atât de multe încât va trece o eternitate până voi muri! Va fi intens, asta e ideea. Zău.

La naiba cu mine și cu modul meu cu care îmi sau îți amestec și amețesc gândurile și acțiunile și tot! La naiba și cu toate călătoriile mele... La naiba cu tot ce este abstract. La naiba cu războaiele și cu pacea și timpul, amânări... Cui îi pasă dacă greșesc? Ce mai poți face tu, universule? Te-am provocat cândva. Demonstrează-mi că poți mai mult! Iar când ai de gând să îmi aduci războaiele, adu-mi și apocalipsa. Măcar.