Este momentul în care realizez că...

...sunt beat.
...orice aș scrie acum ar avea peste 70% sens şi adevăr.
...sunt mort de somn.
...sunt foarte important pentru mine şi merit mult mai mult decât primesc.
...viaţa înseamnă mult mai mult decât chestii materiale. Chestiile materiale sunt pentru fraieri.
...sunt instabil din punct de vedere psihic.
...ştiu mult mai multe chestii legate de biologie ACUM decât în orice alt moment treaz al meu.
...nimic nu merge forțat, iar lucrurile ce au să se întâmple „pe cale naturală” se întâmplă de la bun început.
...sunt un bun orator la beție.
...o ciocolată mi-ar prinde bine.
...am așteptări prea mari de la oameni care pot prea puțin.
...nimic nu merită, și totuși, dacă nu m-aș implica și nu aș trăi toate căcaturile la maximum nu aș simți că trăiesc.
...poate unii oameni nu percep ideea de a exista doar spiritual, iar tot ce este material le acaparează mintea.
...descopăr persoane lângă mine la care țin de foarte mult timp, fără să fi vrut să recunosc asta.
...jazz-ul este o parte din viața mea.
...mi-aș fi dorit, oarecum, ca Făgărașul să nu fie atât de departe.
...ar fi bine să renunț la chestii înainte să mă bag în căcaturi adânci.
...acea persoană pe care am căutat-o în ea, pur și simplu, nu există.
...totul se datorează vârstei și lipsei înțelepciunii.
...statistic vorbind, niciodată, dar absolut niciodată, nu m-am înșelat. Iar instinctele intră și ele aici.
...este ora 3 și am nevoie de apă.
...a te implica înseamnă mult mai mult de a-ți păsa. Înseamnă a iubi. Nu toți sunt demni de asta.
...așteptările mele de la viață sunt prea înalte chiar și pentru cei care pretind că au țeluri ...înalte.
...uneori, distanța e prea de tot.
...Greg a avut dreptate în 90% din cazuri.
...am crezut că fulgerul îmi va salva viața.
...nu sunt dispus să acord tot timpul altă șansă. Instabilitatea nu-mi permite.
...noi ne-am ținut de mână.
...ceea ce simt acum se contrazice cu tot ce s-a întâmplat în ultima vreme.
...persoanele care contează cel mai mult aici, vor citi asta.
...ceea ce se întâmplă în Iordan îmi schimbă viața. Tot timpul.
...dacă i-ar fi păsat cu adevărat, s-ar fi luptat.
...dacă ție îți pasă, mă vei căuta.
...viața depinde doar de tine, de mine și, mă rog, de noi.
...are o părere prea bună despre ea.
...pentru noi doi, totul s-a schimbat.
...a fost ziua lui Cristi, iar eu doar un alt client al Iordanului. Pentru viitor și pentru... :)

Trăgând linia de foc (2012-2 review)

Stăteam și mă gândeam zilele astea la tot ce mi-am propus pentru 2010. Cum ziceam că venirea sa îmi gâdilă urechile. Nici nu știu ce ar trebui să spun: dacă a mers totul bine sau dacă nu. Din multe puncte de vedere pot să spun că a fost un an perfect și am păstrat evoluția. În schimb au fost câteva lucruri care s-au așezat pe umerii mei și acolo au rămas. De asemenea, am observat că de fiecare dată, toamna și iarna devin furioase în mintea mea. Și mi-o răscolesc.
Da, am descoperit foarte multe lucruri. Ca de obicei, spun că am învățat mult. Dar greul de acum vine... De acum înainte va trebui să asimilez absolut tot și să culeg mult mai multă informație. Mă consider insuficient. Ce dracu’ îmi lipsește?

...liniștea.

 Detest clasa a 12-a. Vacanța de vară a trecut al naibii de repede. Nici nu-mi amintesc să fi existat vreun Iunie   sau Iulie, cu toate că au avut loc două episoade din Neverland pe-atunci. Poate ăsta a fost cel mai însemnat ...eveniment. Ciudat spus eveniment. I-aș spune mai degrabă „chestie”. Chestia ce m-a însoțit aproape tot anul... Îmi vine greu să scriu/vorbesc despre acest Neverland, căci și-a încetat existența. A fost ceva ...interesant și diferit. Și frumos. Nu-l voi regreta niciodată. Doar că, în fine a fost așa cum am crezut în cele mai de căcat momente. Neverlandul a fost foarte încărcat. Acolo am învățat cum poți să zbori acum, iar peste cinci minute să fii singurul om de pe lună. Și chiar și-așa, nu-mi vine să devin mai pesimist, suspicios și mai prudent decât sunt deja. Voi rămâne același Mihai entuziast. Altfel, nu aș mai fi eu :). Singurele lucruri care îmi dau de gândit sunt necesitatea unei răbdări, și poate să învăț să fiu și stăpân pe mine. Din păcate, mi-am redescoperit pe-alocuri felul de a fi de acum doi-trei ani. Îl detest. Nu am voie să fac asta, știu, căci totuși este o parte din mine și m-a făcut ceea ce sunt azi. Poți observa confuzia mea? 
Revenind la vacanță: a trecut mult, mult, mult prea repede. Tot anul a trecut așa, dacă stau bine să mă gândesc. Totul parcă s-a întâmplat ieri. Ieri a fost o zi plină de evenimente... Despre iarnă, primăvară și începutul verii abia îmi mai aduc aminte câte ceva. Doar am numărat zile. Și asta poate nu a fost bine... Am văzut Piatra Neamț și puțin Bistrița și am cunoscut Iașiul cel făr’ de sens. Dar nimic nu a mers greșit sau prost. M-am învărtit între entuziasm, disperare, nerăbdare, furie și pe-alocuri și tristețe. Vezi? Am trăit. Exact cum am cerut.

*

 Mi-am dorit să ajung la cât mai multe concerte, și cu toate că am ratat Sonisphere (ziua a treia - cea care mi se părea interesantă), AC/DC, șamd., am reușit să fiu satisfăcut în totalitate :D. Am deschis anul cu Agalloch în martie. Conceptul DonisArt mi-a deschis ochii către ceva nou, în a cărei direcții nu m-am mai uitat înainte: vreau să devin organizator!!! Așa, a urmat Kumm (primul meu concert al lor; m-au cucerit cu câteva piese geniale), Luna Amară (cu tot cu atmosfera lor ce a devenit un obicei) și Alternativ Quartet în deschidere (abia după 8 luni am început să-i ascult obsesiv). La începutul lui mai a avut loc Deep in the Underground (cu nume precum Grimegod, Amarthalos, Lao și Hteththemeth) - am aflat că muzica poate fi și dubioasă, și asta nu într-un sens rău; iar mai spre sfârșitul lunii, concertul de revenire Travka în Iași. A urmat o pauză destul de lungă - în care am ratat tot ce era de ratat - și abia de prin august am mai participat pe la câte ceva. Am reușit să văd două ediții ale festivalului Kronstadt Folk (deși, din păcate, nu a fost nimic spectaculos - de remarcat trupele Seva și Maya). Asupra festivalului medieval de la Bistrița trebuie să mă opresc. A fost... oribil. CIUDAT. Concertele în sine au fost ok (Haggard și Trooper), dar căldura, alergia de pe tren, modul în care am ratat coborârea la Viișoara (adică Diana admira scena și zona de campare când noi dormeam - precizat la cererea expresă a ei), kurtos-ul prost, dușurile reci pe care le-am adorat, oamenii pe care i-am cunoscut, tipa roșcată de la intrare, organizatorii demenți, muzica ce se repeta ore întregi, macao-ul dubios pe care îl joacă cei de-acolo și căruia îi spun șeptică (foarte dubios), berea BUNĂ, prezența nemților printre noi, și din nou, super căldura - au făcut totul special. Dar nu m-aș înfige din nou la o experiență asemănătoare. În septembrie i-am văzut pentru prima oară pe Phoenix, dar poate ziua cea mai genială din tot anul, din acest punct de vedere al concertelor, a fost fără doar și poate 24. Culmea, s-a împlinit un an de când mi-am luat bassul. Cecilia::Eyes și Kwoon! Cum am scris și în review, nu am cuvinte. Și post-rock-ul mi-a fost străin până de curând! Am mai văzut Vița de vie, din nou Luna Amară (îmi pare rău că nu am avut suficient timp să mai discut și cu Răzvan) și pe „începătorii” Kistvaen (\m/). La începutul lui noiembrie, în Rockstadt au cântat Sincarnate (pe care nu i-am prins), Indian Fall și Dordeduh. Aici, atmosfera mi-a displăcut teribil. Habar nu am de ce, poate din cauza mulțimii, genului de muzică, nu știu; asta cu toate că Dordeduh au sunat impecabil și am încredere că vor ajunge poate chiar mai sus ca Negură. Peste aproape două săptămâni, preferații de la Anathema au urcat pe scenă în The Silver Church Club (București), însoțiți de norvegianul Petter Carlsen. Voi scrie un review pe seama acestui concert, căci ar fi prea multe de spus. Genial, oricum. Apoi, săptămânal Les Elephants Bizarres, Celelalte Cuvinte, Yann Tiersen și Lonski & Classen (reîntoarcerea în aceeași locație dupa Anathema; le mulțumesc tipelor din Giurgiu), Trooper cu Idol și Metal Throne în deschidere, iar anul muzical s-a terminat duminică seară (19), la PlayOrDie Fest, în Rockstadt, cu diverse trupe gen Deliver the God, Code Red, șamd.
Tot în materie de muzică am descoperit genuri tare interesante. Cum am mai menționat și mai sus, post-rock-ul, categoric, rămâne fără cuvinte. Amestecat cu experimental, shoegaze, post-metal, mă caracterizează total. Nu mai cunosc alt gen care să fie atât de „eu”. Și uite așa îmi vin idei pentru niște articole viitoare.

*

M-am atașat de oameni mai mult ca niciodată. Ba mai mult, am întâlnit în ultima parte a anului persoane incredibile, demne de toată lauda. Simt că mă ajută foarte mult, iar asta inconștient. Ele doar există. Și asta mă bucură enorm. Mă entuziasmează gândul că i-am găsit. Viitorul, alături de ei, este mult mai cald ca înainte. Și am învățat că mă mai am și pe mine. Remarcabil. Și încă sunt multe de luat aminte... Mă bucur că ceea ce s-a întâmplat, s-a întâmplat. Filozofic vorbind, cred în destin. Și mai cred că eu sunt important.
Acum știu sigur care este drumul cel corect. General, vorbind. Sunt curios dacă asta mă face și înțelept. Sau, mă rog, mai înțelept ca înainte, căci de, înțelepciunea-i înțelepciune, iar eu sunt perfecționist :).

*

Ziceam mai devreme că vreau să mă implic în organizări (de concerte) pe viitor. Am trăit pe pielea mea, dar la un nivel mult mai mic, ceea ce presupune toata treaba asta. E al naibii de obositor și stresant. M-am chinuit câteva zile să aranjez concertul trupei noastre (QuantiQ). Telefoane peste telefoane, mailuri, amânări, anulări. Într-un singur cuvânt, „România”. Și da, e al naibii de trist. Aveam planuri mari pentru țara asta. Încă le am, dar mă întreb dacă merită într-adevăr. La o adică, pot la fel de bine să plec dincolo. E mult mai comod și nu ar trebui să mă stresez. Și acum nu vorbim despre satisfacții și d-astea, ci doar de dragul de a schimba ceva în bine. Visez la perfecțiune. Și mă doare când spun „visez”. Iar eu nu mă mulțumesc doar cu ideea de a trăi în asemenea condiții. Numește tu ceva frumos!
Revenind puțin la concertul trupei. Din fericire, povestea a avut un happy-end. Doar pentru că s-a ținut. Apoi, trecând peste organizare și sunet, să zicem că am pășit bine în lume(aici și aici). De aici începe greul și important e că existăm. QuantiQ - țineți minte numele ăsta :).

*

Uite, de data asta vreau să o fac altfel. Mi-e greu să observ o continuitate în ce urmează, căci statistica spune câte ceva. Poate... poate mă va ajuta să îmi dau seama că nu e așa. Vreau, chiar VREAU, să mi se demonstreze că mă înșel. Vreau eu asta. Poate am devenit mai narcisist în ăst’ an, dar prea simt că am dreptate tot timpul. Nu îmi place să mă simt presat de timp, sclavul acelui Cronos scârbos. M-am săturat și de visat cu ochii deschiși. Pentru mine a venit momentul în care există doar realitate sau nimic. Sau asta îmi impun. Nu voi mai renunța la nimic din ceea ce cred eu că merită. Iar astăzi am simțit că merită... :).

La asta s-a rezumat anul meu. Ar mai fi fost de spus, dar nu mai am răbdarea necesară. Cu toate că a venit vacanța, consider că ar trebui să mă mobilizez mult mai mult în ceea ce privește bacul și admiterea. Viitorul îmi sună atât de bine acum! Dacă ai ști...
Acum, când stau și mă gândesc, a fost un an foarte inconstant. Plin de porțiuni goale și pe-alocuri câte o concentrație de ...de toate. Am cunoscut fulgere, îngeri, o nouă electricitate, un alt univers, un alt Mihai. Literele următoare reprezintă numele celor cărora le mulțumesc din suflet că au existat și că 2010 a fost așa.

CDGLIAȘRLAVSHRRMNCFIVCBSOMȘJR
Sărbători fericite ș-un 2011 genial.

Macaz

Mă aflu în acea perioadă intermediară. Perioada dintre un eveniment important trecut și unul ce urmează să vină. Sunt în perioada în care zilele mi se par fără folos. De umplutură. Aștept ziua Z, eventual chinuindu-mă să croiesc un drum cât mai drept. Ea există, ziua, și mi-e teamă să nu cumva să trec pe lângă ea. Am devenit dependent de aceste evenimente uriașe. Probabil sunt doar săturat de rutină. Îmi vine greu să cred că mai există și ceva după. Deși mă lovesc tot timpul de asta. Îmi dau seama că evenimentul a trecut iar a doua zi urmează una dintre acele zile banale. Și ce mă doare este că totul a trecut în doar câteva ore. Sunt derutat. V-ați imaginat vredoată o scenă în care vă aflați în largul unui ocean, fără a avea vreo busolă sau ceva care să vă îndrume? Și mai rău, să nu știți unde trebuie să ajungeți? Să nu aveți pentru ce vâsli? La o adică, astfel nu am avea niciun rost. Și ne căutăm unul. Dar când se întâmplă să nu găsești nimic?

Nici nu știu de ce mă feresc atât de mult de lipsa unei ținte. Probabil că m-am învățat să trăiesc în viitor. Și hei, am avut toate motivele s-o fac. Poate cumva și cândva mă voi redresa. Dar acum mă obosesc. Refuz să mai scriu și să vorbesc prin metafore sau simboluri. Vreau ca totul să fie limpede precum apa rece. (Apa rece m-ar liniști). Simt că iubesc la cel mai general mod, simt că iert și, totuși, simt că sunt prea dur. Felul în care (re)acționez are anumite rațiuni la bază, nimic nu e întâmplător. Și sunt și mai obosit când mă gândesc la asta. Vreau undeva să mă pot liniști. Un loc unde să nu am viitor, prezent sau trecut. Să mă găsesc pe mine. Să nu existe muzică, literatură, prieteni, iubire, boli, fericire, sau orice altceva. Să exist doar eu. Am nevoie să învăț să trăiesc. Și cu toate astea, nu vreau să renunț la nimic. Nici la agitație. Am poate doar niște percepții și dorințe foarte complexe.

Îngerul din Hermannstadt (III)

Uite că am ajuns să scriu și partea a III-a. Despre tine, fulger. Te urăsc și nu e vina ta. TE URĂSC. În seara asta nu mai există parte plină a paharului. Am încercat să te cunosc și ai fost mai complicată decât o limită de-aia nașpa ce am făcut-o anul trecut la mate. Ești  mult mai complicată. Nici nu știu cine este în spatele armurii ăleia. Ce dracu' poate să fie la baza fulgerului. Mă disperă că de fiecare dată am dreptate când vine vorba de astea. Statistica rupe tot și aparent sunt as la asta. Roșcat ai rămas, fulger, dar lumina ta s-a stins. Aripile îți sunt arse. Am crezut în tine și am sperat că ...nu voi ajunge aici. Sunt un idiot și nu știu ce urmează. De ce? De ce, înger? Hermannstadtul a fost cel care a făcut totul imposibil. Poate. Sau am ajuns prea târziu? Îmi pare rău, doi ani am crezut în Moș Crăciun iar norișorul meu nu avea treabă pe la etajul tău. Adio!

Cine se încumetă să caute piesele din mine împrăștiate și să mă reconstruiască? Sunt un puzzle cu 10.000 piese.

Îngerul din Hermannstadt (II)

Te caut. Te caut. Te caut. Te caut, te caut, te caut şi te caut. Sunt atât de atent cu tot ceea ce fac încât devin prost. Nu-mi mai pasă de nimic şi accept tot ceea ce se întâmplă. Dar cu toate astea stau şi încerc să ...schimb totul. De ce? Ştiu că mă grăbesc. Ştiu că sunt prea atent să fac ceva încât ajung să fac exact ce nu-mi doresc. Şi de ce are efectul ăsta asupra mea? Statistic vorbind, de fiecare dată nu s-a terminat bine. De ce s-ar termina acum?

*

Mi-ar plăcea să se oprească timpul. Să... să nu mai aiba relevanţă nerăbdarea mea. Totul să se întâmple spontan şi să existe numitorul comun de care am nevoie. Aş zice avem, dar nu vreau să greşesc aşa. Sunt reticient şi foarte prudent. Iar dacă totul va ieşi nucumîmidoresc, bucla aia temporală să se spargă şi totul să revina la normal. Fără ca tu să ştii despre mine. Şi poate voi încerca din nou. Altfel. Pentru că, uite, aseară mi-a fost bombardată mintea cu sute de întrebări. M-am jucat de-a... Am creat un alt univers în care mi-am permis să-ţi spun totul. Nu-mi aduc aminte cum ai reacţionat, dar probabil totul încă era bine din moment ce nu mă simţeam rău. Cred că m-aş simţi rău dacă ai reacţiona altfel. Uite cheia! Şi dacă ai reacţiona altfel ce s-ar întâmpla? Sigur, ar părea multe chestii în zadar şi aş regreta că nu am ales altă uşă. Dar totuşi ceva nu se îmbină. Mi-e frică de refuz, asta e clar. Ce altceva? Probabil totul e prea puternic...

Nu. Nu poate fi ceva prea puternic. Altfel nu aş mai fi aici. Sunt universurile mele şi pot să-l aleg pe cel pe care vreau să-l trăiesc, Fulger.

Haos (O altă față a îngerului)

Ți-aș spune că e amuzant. E amuzant să privești totul de afară și să observi tot stresul ce înconjoară lumea. Oamenii sunt fraieri. Dar ce contează atât timp cât Universul își va relua locul în jurul meu? Toate lucrurile se vor așeza la loc. Eu acum sunt bine, zbor din entuziasm. Haosul se va termina curând...

*

Am intrat în zodia scorpionului de ceva vreme. O frecvență ce mă ...îngheață. Are impact ciudat asupra mea, dar și mai ciudat este tunetul propriu-zis. Frecvența, la ea mă refer. Ce zici, încercăm să ne îmbătăm? Eu să-ți spun câte ceva iar tu să mă liniștești. În cele din urmă, lasă-mă în orașul tău!

Și totuși, așteaptă-mă. Lucrez la CFR și voi întârzia. Doar astăzi, promit. Descifrează asta cineva pentru mine? Pianina micuță a cărei cheie am pierdut-o. E la tine. Și busola e la tine și voi veni să o recuperez.

Îngerul din Hermannstadt (I)

E greu să iei decizii. În special genul ăla de decizii, doar pentru că vei trăi toată viața cu acel „what if”. Eu urăsc deciziile. Nu accept să fac compromisuri, nu accept să mă doară și să trăiesc cu asta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și totodată, mi-e greu să nu accept. E un adevărat război în mine și mi se spune că trebuie să intervin. Cineva trebuie să piardă...

Cel mai ciudat este însă faptul că într-un fel știu ce ar trebui să aleg dar sunt prins într-un scaun. Legat. De ce nu pot să aleg ambele drumuri? Eu știu că aș fi fericit așa. Cronos pare să ne fi blestemat încă de la început. Vreau să mă pot teleporta de pe un drum pe altul, fără să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă... și tot așa. Vreau să știu că nu am fost nevoit să las ceva în urmă. Vreau să mă știu fără regrete. Scenariile sunt făcute. Zeci, în alte clipe sunt sute. Am nevoie doar de actori care să joace!

 Mi-era dor de sentimentul ăsta, de tot ceea ce înseamnă teatru, scenarii și actori. A trecut ceva timp și tare mi-e teamă că toată starea asta îmi este indispensabilă. Sau cum vine, fulgerul îmi este indispensabil. Și sunt o fire ciudată...

*

Astăzi a plouat mult. A fulgerat roșcat pe cer albastru. Dar, totul a fost în zadar, căci fulgerul nu a fost aici. A fost nicăieri... Tot astăzi sunt pe celălalt drum; îl sfidez pe Cronos. Sau cel puțin mintea mea încearcă asta. Acel fulger ...pe care nici măcar nu-l cunosc. Necunoscutul din Hermannstadt. Din privirile mele furișe am încercat să fur câte ceva. Măcar de m-ar lăsa să clonez...

Încerc să spun totul fără a părea dubios, observ doar că nu îmi iese. Aș vrea să încerc atât de multe. Să spun atât de multe. Să văd atât de multe. Dar... Inima mă blochează, împreună cu plămânii și în cele din urmă, creierul. Ah, am uitat de stomac! Suntem prinși într-o lume a formelor!

E o limită pe care nu mi-o asum. Asta când mă urc cu norișorul la etajul doi. Sau la unu, când tună mai aproape. Astea sunt și momentele în care sunt blocat. Tunetele, deci, mă blocheaza!? Am ajuns la o concluzie, e bine.

Ahile

Mă simt ca într-un adevărat Big Bang. Implodez. Este destul de greu, căci mai înainte m-am asemuit unui magnet cu doi poli. Astăzi unul dintre ei este mai puternic decât celălalt și mă îndoi...

Aș dori să opresc timpul în loc, dar ăsta nu este cel mai oportun moment, așa-i? Sunt atâtea secunde pe care le-aș retrăi la infinit... Urăsc timpul; îl urăsc pe Cronos. Am impresia că este cu adevărat ireversibil. Timpul, zic. Îi spune maturizare? Sau realizare? Vă urăsc, nenorociților! Dacă ar fi fost după mine... Nu pricep, zău. Se presupune că este viața mea. Universul meu. Totul se învârte pe lângă mine. Și... Aiurea. Vă urăsc!

*

Am decăzut,  drace. Lucifer mă cheamă. Vreau să fiu în borcanul meu, lăsați-mă în pace! De ce nu îmi pot alege solitudinea? E solitudine. So-li-tu-di-ne. Înțelegi? Dacă mă vei întreba, îți voi răspunde „nu știu”. Asta pentru ca nu știu. Și e pe bune. Lucifer mă cheamă. În plus, nu dau doi bani pe bacnotele de 5 lei. Eu votez cu solitudinea. Dacă există barcă să mă ghicească, îmi cedez insula. Eu voi pluti agale, peștera lui Seth mă așteaptă.

*

Dacă eram viking, acum mă mutam în Siberia. Nu pot, șarpe, nu pot. Iartă-mă!

I Lived On The Moon

cecilia::eyes și Kwoon la Kulturhaus, București

Pentru mine a fost cel mai așteptat eveniment al acestei părți din an. În mod normal aș face un review întregii excursii, dar nu pot. Mă voi rezuma doar asupra serii cu adevărat speciale. Am mai luat parte la un eveniment marca Kogaionon și DonisArt, însă de data asta m-au cucerit total - datorită lor am început să iau în considerare ideea organizării unor asemenea evenimente pe viitor (motiv pentru care l-am întrebat pe Doru câte ceva; se pare, totuși, ca e mult mai greu decât pare).

Teoretic, concertul trebuia sa înceapă la ora 20. Nu am știut cum funcționează exact toată treaba cu sesiunile de DVD (Sigur Ros, Mono, Spiritual Front și Rome), însă pentru început nu am dat importanță lor. Am intrat pe la 19, numai bine pentru a studia clubul nou-deschis. Cred că cel puțin jumătate de oră am tânjit la un tricou cecilia::eyes, dar prezența unui buget mic m-a readus cu picioarele pe pământ (doar din acest punct de vedere). În cele din urmă, am mers în acel lounge unde se putea viziona DVD-ul și unde se aflau și membrii trupei ce avea să țină concert în a doua parte a evenimentului. Nu m-am putut concentra absolut deloc, astfel că după mai puțin de 10 minute, mi-am luat locul din fața scenei, așteptându-i pe francezi. Trebuie să recunosc că nu am știut prea multe despre această formație - doar câteva melodii, fără a fi total impresionat (exceptând videoclipul cunoscutei I Lived on the Moon). Au început în forță cu Overture, genul de melodie capabilă de a face orice ascultător din sală să intre în transa lor. Au urmat mai apoi Schizo și Eternal Jellyfish Ballet. I lived on the moon a fost pur și simplu excelentă, toate instrumentele armonizându-se perfect cu vocile celor doi. Din păcate a trecut destul de mult timp de la concert și nu mai pot descrie cum trebuie ce am simțit atunci. Știu doar că am regretat faptul că nu le-am dat importanță înainte. Totul a fost absolut impecabil, iar Yoann nu știu ce îi făcea basului căci suna *insertubersuperlativewordhere* (că de, sunt basist și...). Din păcate, nu a existat un bis/encore și nici măcar nu mai am cuvinte să descriu prestația lor și nu numai.

A urmat o mică pauză, timp în care m-am mai fățăit până la garderobă (ca să las bățul și playlist-ul - ha! am d-astea). Imediat au urcat pe scenă și belgienii, însă felul în care au făcut-o au dat senzația unui simplu sound-check. Nu au vorbit prea mult, ei doar au făcut muzică. Mă așteptam să-mi placă, dar la fel ca la Kwoon, a fost pur și simplu genial. Dacă ar fi să schimb ceva, aș prelungi timpul de concertare cu cel puțin o oră jumate :D.

A fost cel mai mind-blowing concert la care am luat parte vreodată. Fără doar și poate. Am avut grijă să mă încarc cu multe „amintiri” - de la autografe și poze, până la bețe și pene. Știu că am învățat multe, atât de la organizatori, cât și de la cele două trupe. Îmi pare rău că nu am reușit să scriu mai mult - am tot amânat momentul ăsta, până când am ajuns în ipostaza de a nu mai ști ce scrie. Drumul înapoi a fost trist, căci mă întorceam la o realitate pe care astăzi nu o accept. De asemenea, le mulțumesc Luciei și lui Cătălin din suflet >:D<.

Pentru Diana: Ich „war” ein cremwurst zu essen.
Heil Kulturhaus! 

http://www.myspace.com/ceciliaeyes 
http://www.myspace.com/kwoonmusic

Balul unui vampir din Țara Galilor

Îmi este atât de greu să îmi aranjez gândurile și să le exprim… Mi-e cald și asta mă scoate din minți. Dar azi a plouat. Încă e înnorat și pare să fi venit toamna. Mă ajută teribil, în special să trec peste incapacitatea mea generală de vară. O să fie greu…

*

Sper ca frustrarea asta să aibă cauze adolescentine, căci o deviză a mea spune fără regrete, fără excepție. Sunt responsabil pentru tot ceea ce zic sau nu; remușcările și reproșurile nu își au loc. Dar în cazul ăsta... Cazul ăsta e altfel. Mă apucă, poate la fel cum te-a apucat și pe tine ceea ce a determinat comportamentul tău. Mă urăsc pentru faptul că regret. Regret că nu ți-am spus totul în față când am avut ocazia. Acum degeaba o fac, nu va schimba cu absolut nimic situația. Vreau să o fac, însă. Cumva/cândva, am început să privesc lucrurile într-o altă manieră, fapt pentru care m-ai condamnat. Să fi fost o frustrare de-a ta? 

M-ai citit perfect la început. Eram și mic și fraier. Și îmi păreai inocentă. Am refuzat să îți spun ce gândesc din habar nu am ce motiv. Și asta s-a întâmplat în toate cazurile. Îmi impuneai un anumit respect mutual, mă controlai cumva (aș vrea să spun că mă subminai). Mă purtam ca la zece ani și ...îmi plăcea.

E frustrant să regreți ceva vreodată. Știi, măcar nu sunt singurul care nu a avut curajul să joace cărțile pe față. Nu știu de ce ți-ai permis să mă arunci în prima fază. Nici măcar o explicație. Și asta trebuia să vină la început! Aveam dreptul să știu că sunt doar rezolvarea unei dorințe carnale temporare. Dar moralitate  poate e un cuvânt prea măreț pentru tine. Și nu știu nici de ce ți-ai permis să te întorci a doua oară, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Poate te simțeai (prea) singură. Cert e că eu am acceptat. Am sperat, dar totodată mi-am promis că focul nu mă va mai atinge precum în trecut. E drept, amândoi o luaserăm drept o joacă, dar am fost tot timpul ăsta în dimensiuni paralele. Jocul meu era realitate, nimic virtual sau imaginar. Jocul meu a presupus implicare. Am fost pueril, corect. Îmi pare rău, zău, dar pe insula mea așa am învățat să joc. M-am învârtit printre atâția copaci, orfelinate, fauni și labirinte pentru nimic. M-am învârtit în gol. Dar masochistului din mine i-a plăcut.

Și vezi tu, mie îmi pare rău că mi-am luat zborul fără explicații, deși nimic nu prevestea asta. Venise rândul meu să plec așa... involuntar. Era ca și cum jucam șah, eu aici, tu pe Soarele Negru. Dar din nou, eu jucam altfel. Tu te jucai cu mai mulți... Eu nu am acceptat. 

*

Vreau să scap de gândacul ăsta bolnav. Nu mai vreau frustrări, nu mai vreau călătorii în timp - viitor sau trecut. Nimic. Am nevoie de prezentul meu. De Neverland și de o toamnă infinită. Nu mai contează că au fost arsuri.

...într-o lume a formelor (Stare, partea a X-a)

Sunt atât de incapabil să-mi schimb viața, încât îmi doresc foarte mult ca povestea cu 2012 să fie adevărată. Vreau al naibii de mult o schimbare... Vreau perfecțiunea, însă o perfecțiune la care simt că nu pot ajunge... Sunt într-una din zilele în care mă simt prea mic pentru lume. De fapt, neimportant. E logic faptul că viața și-ar continua cursul cu sau fără mine. Care naiba-i rolul? Admit că sunt un mic actor, însă care naiba mi-e rolul?

Percepțiile se schimbă incredibil de des - e o bătaie cruntă între optimism și pesimism... Pesimismul pare să câștige prin jur.

Vreau pe Terra mea, m-am înstrăinat prea mult. Toate sunt la ani lumină depărtare, doar eu stau pe loc. Toate stau pe loc, doar eu sunt la ani lumină depărtare. Nu mai vreau timp, m-am săturat de el. Nu mai vreau nici limite... Cine le-a înțeles pe astea? Vreau să știu cine a înțeles limitele. Mă gândeam o vreme să arunc toate ceasurile din casă, iar de alea de care chiar nu pot scăpa, să le schimb în așa fel încât să nu mă deranjeze. Suntem limitați într-o lume a formelor.

Cum ar fi o viață fără limite? Eu mi-o imaginez ca fiind perfectă. O lume unde nu te freacă nimic. Dar ar exista ura fără limită, pericole fără limită, dezamăgiri fără limită. Ăsta-i pesimismul, pare-se. Astăzi sunt alegerile. Îmi votează celulele... Probabil sunt și ele mituite, sau să-i zicem pe românește, ”chemate la vot”. Poate pesimismul ăsta-i un fel de Geoană. Se bucură, a câștigat!

Îmi vreau Neverlandul. Poate să fie pentru lume cum e Ținutul Secuiesc pentru România. Nu mă deranjează. Atâta tot că nu vreau o mamă care să mă fută la cap să mă întorc la ea. Îmi vreau Neverlandul ...înapoi. Suntem prinși într-o lume a formelor.

M-am înstrăinat prea mult. Vreau ca Neverlandului să-i spun ”casa mea”. Nu contează ce dimensiune ar avea, ce sens ar avea, dacă ar exista sau nu fizic. Acum e doar o noțiune perfectă. Un fel de tahion - o particula ipotetică, deci existentă doar teoretic. Știu însă că există particule mai mici; le-am gustat - MicroNeverlanduri. Cât de ridicol sună totul... M-am înstrăinat prea mult.

Aer Alb (Stare, partea a IX-a)

Azi a fost una din zilele în care te-am simțit departe. Dacă nu aș fi știut, aș fi zis că ești în Iași. Detest sentimentul ăsta. Parcă nu aș avea acces la tine, sau cel puțin, mi-ar fi limitat. ...șiiii... să spunem doar că îmi place să fiu tipul care are informații din backstage tot timpul, ca și cum asta m-ar face important. De fapt, ca și cum aș fi o parte din artist, artistul după care tânjesc atâția... Partea bună e că nu mă gândesc la partea cu tânjitul fanilor. Vezi tu, având acces, și încredere de asemenea, la un moment dat ai certitudinea că tu chiar ești bun din moment ce serviciile tale au fost apelate.

Există atâtea conflicte și în mintea mea... Fantome care se străduiesc să sfâșie bucăți din mine. Fantome ale adultului, încearcă să mă omoare. Uneori bântuie doar ca să mă enerveze. Sunt patetice, zău... Mă întreb uneori de ce par mai puternice ca orice și vor să treacă în Neverland. Ce naiba ar putea fi mai puternic ca Neverland?

Fantomele sunt patetice. Nu e ca și cum aș fi crezut vreodată altceva.

Insula unei iluzii (moarte)

Prin Rai umblă vorba că te alienezi. Interesant, aș spune că te-ai pierdut, sau cel puțin, te pierzi.  Ai refuzat atunci să vii, să numim insula după numele noastre și să o explorăm. Habar nu ai cum e aici! Îți meriți soarta, să știi! Un val ca cel pe care tu l-ai ratat nu se formează prea des... poate chiar o singură dată în viață. Și... Și în plus, tind să cred că, odată pierdută, nu ai mai încercat să vii. Deloc. Chiar îți meriți soarta!

Din ziua în care am venit, nu a mai căzut nicio lacrimă din cer. De atunci însă, văd curcubeie în fiecare zi. Am dat peste un trib de canibali foarte prietenoși. Mă hrănesc bine din ziua în care ne-am întâlnit și m-au asigurat că nu au nicio intenție de a mă mânca. ...îî cred.

Nu te-am așteptat și nici nu te voi aștepta vreodată. Aici nu ești bine venită. Iar în cazul în care vreodată ai să vii, probabil te vom ucide și te vom mânca.

Pe insulă încă miroase a ananas...

News (partea a III-a)

Mă gândeam cât timp eram la baie și mă spălam pe dinți că aș putea să scriu un post în care să mă laud că toate îmi merg bine, fiind perioada aia bună a anului.
Eh, și cu gândul ăsta am pornit calculatorul... ce dracu să pornesc? I s-a dus ceva, ori placa de bază, ori procesorul. Și chiar și asa, nu las asta să-mi strice perioada. Nu.

Revenind... concerte, stat acasă (teoretic ca să învâț la bio pentru olimpiada, dar to be honest, nu știu mare brânză) și nu în ultimul rând Neverland.

Deși e puțin enervant că se anunță o grămadă de concerte în plină criză (financiară și e a mea), nu pot să nu mă bucur... totuși, sper ca Rammstein să nu-și facă apariția pe-aici anul ăsta.
Ar fi astfel:
- Agalloch - 20 martie, ora 19 @Centrul Cultural Reduta (detalii aici);
- Kumm - 27 martie, ora 21 @Crossroads
(nu sunt un mare fan Kumm, ba din contră, știu puține piese de-ale lor, însă ar fi interesant să îi văd live, să văd ce știu să facă)
- Luna Amară – 17 aprilie, ora 21 @Crossroads (la cât mai multe :D)
Ar mai fi Haggardu’ (împreună cu Trooper) din 14 august @Festivalul Medieval, Bistrița, concert la care mi-am luat deja bilet, și anunțatele Labyrinthic Metal Evening (16 octombrie @The Silver Church Club, București) și Dark Bombastic Evening - part II (10-11 decembrie @The Silver Church Club) însă doar dacă se anunță ceva interesant. Și sper la niște Anathema și alte concerte mișto. Dac’ o fi, sper să ajung și la ArtMania sau B’estFest.
De asemenea, mă oftic că nu pot ajunge la AC/DC, și cel mai probabil nici la The Cranberries (20 iulie, București).

Cât despre olimpiada de bio... o să mai încerc să îngraș astăzi porcul, nu știu cât o rezista însă... :D

La cât mai multe Neverlanduri și vești bune!
Mihai.

PS: (mă roade de ceva vreme să lămuresc asta) Storm (postul anterior) este 97%ficțiune și face parte dintr-un viitor proiect al meu.

Orase (Stare, partea a VIII-a)

Ai vrea sa-ti petreci restul vietii impreuna cu mine?

The Blue Train (Stare, partea a VII-a)

Mă simt puțin străin. Poate este din cauza faptului că plec din nou, sau poate nu. Fără casă, mai bine spus. Este oarecum ceea ce mi-am dorit, și chiar ceea ce îmi doresc, însă poate primul contact este ușor dificil. La urma urmei, nu sunt sigur când voi mai pleca așa. Voi supraviețui greului ăsta penibil; ce mă voi face după?

Și când mă gândesc că acolo mă simt genial... uit că am lăsat ceva la 400 și ceva kilometri, că există un oraș pe nume Brașov, uit că există o școala, niște prieteni, că am avut cândva o copilărie. Uit că exist și se întâmplă ceea ce îmi doresc...

Mi se pare incredibil. Totul. Îmi vine greu să privesc zilele astea, pur și simplu. Mi se pare incredibil cum au trecut și evoluat lucrurile... este fascinant și totodată debusolant, confuz. ...și cât îmi doresc să nu se termine... Confuz nu în vreun sens negativ, dar nu pot să nu neg că sper să nu fie de rău augur.

*

Tot astăzi, alt tren va pleca de la peronul de lângă. E ultima mea căutare, ultima încercare de a mă schimba. În ultimele zile am observat cât de urâte pot fi reacțiile mele, și atitudinea mea. Îmi pare rău... Am momente în care eul meu devine insuportabil, când cele două voci se ceartă. Asta trebuie să înceteze!

În continuare voi rămâne uimit, iar pe tine te voi iubi din ce în ce mai mult.

Mulțumesc.

O lume unde cavalerii nu poartă săbii sau armuri

Sunt două luni de când am trecut poarta și am intrat în tunel. De asemenea, sunt conștient că drumul va dura o groază... Îmi displace lucrul ăsta, însă tot răul spre bine, nu? Din fericire nu sunt singur pe parcursul călătoriei, și în plus, din când în când, poate, și sper, din ce în ce mai des, câte o oază mă hrănește, îmi potolește setea și mă întărește. Sau poate doar mă face să vreau mai mult...

E tot ce mi-am dorit. Un drum al meu și numai al meu! Am pornit înspre căutare. A ta, a mea, a tuturor. Voi naviga și voi înota, mă voi cățăra pe munți și îi voi coborî, sau doborî. Doar ce îmi place. Voi străbate mii de câmpii; păduri întregi... astea ca în cele din urmă să zbor. Ar putea suna dificil pentru unii, iar pentru alții chiar imposibil. Nu și pentru mine, sau pentru visul meu în general.  ...să zbor...

Este drumul meu... ideal. Ar fi fals să-i spun luptă, căci nu este. Înțelepciunea constă în descoperiri, precum și visul meu. Da, acela de a zbura!

Eu nu întâlnesc obstacole, greutăți, și nici monștri care să încerce să-mi îngreuneze drumul: diavoli, berserkeri, wendigo, sfinți, ciclopi, dragoni, vârcolaci, troli, căpcăuni, leshy, hidre, iele, grifoni, vasiliști, nimic. Nici măcar Cronos nu mai are putere în fața mea. Este doar armonie... Ți se pare imposibil, din nou, nu? Nu este nici pe departe așa! Nu am nevoie nici de sare, nici de piper, nu când tot ce îmi trebuie este cu mine.

Tunelul va avea un sfârșit însă. Recunosc că nerăbdarea mea îmi lasă uneori puțină amărăciune în gură. În cele din urmă, e un drum, iar la capăt este o luminiță albă. Presupun. Mi s-a spus doar că pentru acel loc nu există termen care să descrie sentimentul mai presus bucuriei și fericirii.

Salut din tunelul din apropierea lunii și a stelelor. Eu le numesc Neverland.