Primul An Postapocaliptic

Mă deranjează că de când am început să scriu acest „testament” al acestui an, am trecut prin atât de multe stări diferite... tipic mie. Prea multe stări diferite! Am fost calm și liniștit, am fost ușor agitat, am fost entuziasmat sau irascibil și nervos. La fel cum atunci când m-am apucat aveam în față un pahar cu bere... parcă! Mă irită până și memoria mea. Am mai avut căni cu ceai și momente în care nu am avut nimic. E târziu, iar eu mă încăpățânez să mai stau, să mai scriu, să mai câștig timp. Și îmi promit că mâine va fi altfel... La sfârșit, gândurile mele vor fi prea amestecate, dar încerc să mă mulțumesc cu ideea că măcar am reușit să creez ceva...

Grija mea nu ar trebui să fie sublinierea greșelilor si construirea unor statistici; eu ar trebui ca din toate episoadele repetitive să modific acele mici detalii care, la un moment dat, îmi vor schimba radical lumea. - un mic pas, o mică descoperire în acest prim an postapocaliptic. Vreau să cred au fost mai mulți pași, iar acum aș vrea să păstrez tradiția mea de a trage concluzii. ...în felul meu, zic. Am avut multe idei fugitive prin minte în ultima perioadă, iar acum habar nu mai am ce să scriu!

Deși, privind așteptările pe care le aveam față de „apocalipsă” și, mai ales, perioada postapocaliptică... nu pot zice că stau într-un loc prea favorabil. De fiecare dată am avut așteptări poate prea mari. Acum ceva timp am încercat să îmi impun să încetez să am aceste așteptări. De cele mai multe ori eram prea optimist și apoi nu era ok. Cred că dacă îmi propun doar să trăiesc momentul, este suficient, pentru că dacă nu iese bine, măcar nu am avut vreo pretenție. În general e dificil să renunți să ai așteptări, dar concluzia pe care am tras-o m-a determinat să aplic treptat această „regulă”. Partea mai dificilă este că nu am renunțat să am așteptări de la mine. E aiurea! Iar referitor la „apocalipsă”, acum nici nu mai știu concret ce voiam să reprezinte – aveam atât de multe planuri, idei, perspective și toate se legau de conceptul că există o linie pe care o trec și brusc se schimbă radical totul. Lumea mea, lumea ta, lumea lor, timpul se dilată sau nu mai există. Orice! Mintea mea născocea tot felul de planuri și dorințe. Metaforic. Cel mai ușor este să presupun că există ceva care mă schimbă pur și simplu. Ceva ce vine de la sine. Dar este o iluzie atât de falsă! Și am învățat-o. Greu. Și nu pot spune că nu mă mai neliniștește întreaga problemă a schimbării. Cumva am acceptat faptul că eu sunt responsabil de toate lucrurile pe care le fac și, în special, că sunt responsabil de ceea ce vreau eu să ajung, doar că există prea multe variabile care știu sigur că mă vor influența în definitivarea mea ca entitate și... mă sperie, mă amețește și, în final, tot ce pot să observ este că nu sunt capabil acum să procesez atât de multă informație. Iar în cele din urmă, nu mai fac nimic. Penibil, aș zice, dar nu mă condamn, îmi este justificabil. Mă îndoiesc mult de dorințele mele, pentru că de multe ori sunt dorințe puternice ce se bat cap în cap și una e mai puternică decât alta... Și, în sfârșit, mi-e teamă să aleg greșit. Îmi dau seama că toate treburile astea au dimensiuni atât de diferite acum! Viața părea mai simplă acum câțiva ani. Și așa constat că una din prioritățile mele ar fi să aduc în prezent frânturi dintr-un Mihai pierdut.

Gândesc uneori în regrete și încerc să îmi atrag atenția și să... doar să merg mai departe. Poate că nu sunt ele cine știe ce, dar mai cred că ele s-ar aduna și ar fi un obicei urât. Dar totuși există atât de multe clipe în care aș fi vrut ca mici detalii să fi arătat diferit! Iar când încerc să fiu obiectiv, îmi pot da seama că... ori eu am făcut tot ce puteam sau credeam că este în regulă, ori totul devine prea fucked up și încerc să o las baltă. ...un nou început, poate. Of, poate că dacă aș ajunge cândva să locuiesc într-un orășel nordic, să fie iarnă și cam cum e acum aici, inclusiv cana cu ceai, cel mai probabil aș ajunge să vreau altceva. Îmi aduc aminte și de orășelul francez, orășelul gri, eu plimbându-mă în acel palton negru. Nici teleportarea nu va mai face față! Cândva ziceam că totul iese așa cum trebuie să iasă, credeam cumva în destin. Acum nu știu dacă mai cred sau nu... Zic poate. Credeam că îmi învăț lecția din fiecare întâmplare fericită sau tristă, că în cele din urmă eu voi fi în regulă și să fiu fericit cu trecutul meu, pentru că așa, cu bune și cu rele, m-a determinat să fiu ceea ce sunt (și încă mă consider în direcția potrivită). Așa cum am spus, trebuie să caut prin arhivele gândurilor mele și să scot la suprafață ce îmi trebuie acum și aveam atunci.

Aș vrea să mă las purtat de intuiție și de stări/emoții/sentimente mai mult. Dar rațional! Vreau ca tot ceea ce fac să aibă un motiv și o soluție. Numărul greșelilor mi se pare că se înmulțește odată cu trecerea timpului. E greu să le opresc și nici nu mi se pare foarte productiv să încerc să le evit. Dar măcar să învăț din ele, să știu cum, de ce, pentru ce. Și mai important, am observat cât de nesincer sunt cu mine. Am observat cât de puțin mă mai apreciez și cât de puțină importanță acord lucrurilor care se întâmplă în jurul meu. Vreau ca mizantropia mea să înceteze, măcar puțin. Am nevoie de mai multă încredere în mine! Și, chiar dacă... Știi, mi-ar fi prea ușor cu acel switch despre care am tot scris – îmi imaginez cum ar fi să apăs pe un buton imaginar și să încep să scriu romane, inspirația să formeze fluvii prin mintea mea și penița stiloului să contureze absolut fiecare gând, să nu îi scape nimic. Apoi, mai apăs înca o dată pe butonul imaginar și sunt în fața unor sute de pagini citind, învățând, cu o dorință imensă de a sorbi și absorbi fiecare literă, fiecare cuvânt, ca totul să se întipărească cu cea mai mare ușurință și cu logică. Ar fi ușor. Poate prea ușor. Așa că trebuie să iau totul pe cont propriu. Să mă iau pe mine pe cont propriu și să încep să îmi creez viața pe care mi-o doresc atât de mult. E timpul perfect să încep să fac asta!

Vreau să cânt din ce în ce mai mult! Am avut nevoie de cvasipauza asta, pentru că încep să privesc cu alți ochi cele 5 corzi. Și implicit muzica... Și nu știu dacă mi-ar ajunge viața pentru câte proiecte și concerte cumva plănuite am în minte. Ar fi cazul să încep, doar am libertatea necesară. Cred că plecarea din fosta trupă a fost cel mai bun lucru care mi s-a putut întâmpla. Poate e și asta, sau poate e doar perioada care mă face să simt și să cred că totul începe să se așeze așa cum îmi este mie bine. Imediat începe un an curat! Iar aici poate este cea mai mare excepție vizavi de regrete. Văd ce se întâmplă în continuare acolo și... îmi este suficient.

Îmi este dificil să scriu despre Koldr, să îi scriu povestea în timp ce se formează. Asociez finalul povestirii cu un happy-end și asociez, la rândul său, acest happy-end cu pensionarea mea literară. Cumva are sens! Și cred că acel moment va veni într-o zi, așa ar fi bine. Iar acum mă simt cumva cu... gândurile cenzurate sau rușinate. Mă simt atât de deconectat! Oh, probabil am obosit să lupt cu sincronizări de lungimi de undă. Iar mintea mea devine încet, încet ostilă, precum atmosfera unei planete nelocuibile. Dar sigur nu e permanent! Nimic nu e permanent la mine. Aș vrea să scriu mai mult acum, să știi.

Nu îmi (mai) place să îmi fac planuri pentru ani ce urmează sau, în genere, pentru viitor. Dacă mă decid că vreau eu să iau atitudine în vreun fel, să fie din acel moment. Mă refer strict la mine, că... da, vreau să merg la cât mai multe concerte geniale!

Only the Winds

Nu știu exact unde sunt. Nu am aer și îmi este frig și mi se pare că plutesc... Observ departe planeta albastră și undeva jos, sub mine, regatul. Planeta e atât de imensă! Și departe, totodată. Realizez acum cât de puțin am explorat-o și... Mă întorc cu spatele către ea și privesc lung galaxia în care mă aflu. Înot câțiva metri prin vid.

Am atât de multe povești lăsate neterminate și atât de mult entuziasm pierdut pe parcurs! Mă simt de parcă apocalipsa nici nu a existat sau a venit într-o cu totul și cu totul altă formă, altcândva. Habar nu am... Nu mai știu nimic! Am prea multă incoerență în gânduri de o perioadă și poate că prezența mea în acest vid are scopul său. Sper ca într-o zi mă voi elibera, sper ca într-o zi vom fi raționali și emoționali și mă vei întreba tot ce trebuie să știi, căci eu îți voi răspunde. Bolovanule, întoarce-te!

Rex Koldr

Moralitatea mea își inițiază resetarea începând cu centrul acestui straniu labirint pe care astăzi îl numesc oraș. Gândurile mele ce trebuiau să fie piloni, se prăbușesc haotic și în întreaga hărmălaie există o duzină de hiene care încearcă să își construiască tronul și să își instaureze monarhia în același Regat încercat de atâtea războaie. Sângele nobil nu mai contează acum, la sfârșitul zilei important este scopul. Iar în ziua apocalipsei va rămâne scris doar numele lor.

*

Sunt înconjurat de pitici ciudați ce se plimbă pe străzi fără nerușinare, imitați de hoți de priviri cântând fără glas, dragoni scăpați de sub control ce-mi ard zidurile labirintului. Un ciclop caraghios zboară cu un monociclu și urlă după ielele care dansează haotic printre grifoni derutați. Aici sunt vârcolaci care fac luna să se transforme în lup și, rătăcit, un Cronos neliniștit așteptând actul final. Aș dori să proiectez întregul carnaval în tot universul. Aș dori să pornesc avalanșa haosului peste orașul meu gri și liniștit, iar ninsoarea să caute etericul pierdut prin imensa populație de creaturi nemaivăzute ce mărșăluiesc aleatoriu.

Ghidat de nebunia ce pune stăpânire pe mintea mea, încerc să le disting fețele tuturor ce își fac de cap și... sunt cuprins de ruine, de ritmuri tribale aritmice, de paradoxuri. Este suficient să clipesc o singură dată încât să mă teleportez pe una din orbitele inteligibile ale Planetei Albastre. Apoi alunecăm amândoi... încet, extrem de încet. Eu cânt la pian și tu mă privești. Te înalți puțin și... nu te mai lupți, cazi pradă nevoilor tale și dispari. Continui să cânt și grăbesc melodia; sincronizez fiecare măsură cu tunetele celuilalt univers de care aparțin și într-un final mă opresc – las celelalte instrumente să-și facă jocul. Mă teleportez.

*

Trag aer adânc în piept. Și trag și trag și trag și nu mă mai pot opri. Deja, după mici attosecunde, liniștea mă deranjează teribil. La fel și singurătatea. Poate că vreau ca aerul să fie rece, iar aerul rece îmi alimentează furia; doar acum. Sunt cuprins de ei și devin din ce în ce mai agitat. Furtuna de voci care îmi zbiară reguli fără sens pentru supunere mă aduc în pragul disperării și tot ce pot să fac este să te chem... Mă mai poți salva, încă. În schimb, tu chemi haosul, dar sunt suficient de viclean încât să te fur cu mine. Ne teleportăm.

*

Privește soarele! Strălucește acum pentru amândoi, iar mâine va fi cea mai ștearsă pitică albă. Ciclopul ce a continuat să zboare mă prinde din urmă și mă molipsește cu râsul său. Atât de amuzați amândoi, începem să prindem steaua în săgeți îmbibate în serul care îi va schimba culoarea. O facem albastră și pe ea, în ochii unui wendigo cvasidaltonist. Ce tragedie! Moralitatea mea continuă să se degradeze, mâncată de vasiliștii regatului meu. Îmi dau seama că aceste creaturi se răzbună. Își doresc să preia controlul acum, după ce Regatul a încetat să ardă și în puținul timp în care m-am întors să fiu copleșit de atemporalitatea în care mă aflu. Ideea de a mă face să adorm li se pare, cu siguranță, teribil de interesantă. Cronos este preocupat acum să îmi șteargă memoria. Observ cum lumea mea își pierde din sens și din coerență. Ce era Neverland fuzionează cu marele Big Bang și Everestul devine încet un imens crater.

Cu mândrie stau în picioare și mă uit în haos. Acestea sunt creațiile mele! Acestea sunt galaxiile de care refuz să mă despart! Aceștia sunt demonii mei preaiubiți!

Te iau și ne teleportăm într-o nebuloasă necunoscută.

*

Te așez pe tine la pian și îmi cânți. Până mă ajunge Cronos și aici, transformăm clipa într-o eternitate și teleportez și una din cafenelele orașului meu drag. Nu te deranjez, pentru că îmi place ce-mi creezi.

Mă uit cândva pe geam și pot observa acel teatru părăsit din altă viață. Pe aceeași scenă pe care mă înălțam își joacă piesa... oh, faunul.

Mai las să treacă două din acele secole veșnic și te invit la masă. Pocnesc din degete, astfel încât pe geam apare doar întunericul dezbrăcat și copleșit de atâtea stele și comete! Îmi cuprinzi fața între palme și îi dai voie minții mele să se oprească din rezolvarea labirintului. În timp ce mă uit în ochii tăi, aprind singura lumânare...
Ți-am promis că îți arăt colțuri necunoscute ale universului nostru. Pe coadă de cometă, cu viteza luminii, îți desenez cerul. În niciun caz sentimentele nu sunt umane, ci sunt personale.

Mă faci să tremur și să gândesc în algoritmi stângaci. Vreau să clipesc și am nevoie puțin de...
Am clipit.

*

Cu amnezie, mi-am resetat gândul și îmi reprim zânele ce se zbat căutând liniște. Aici e liniște... Te mai las pe cometă; eu, mai mult ca sigur, de fiecare dată când voi încerca să fug cu adevărat de adevăr, voi putea fi găsit în același oraș: orașul gri. La iveală voi ieși tot eu, înecat de sinceritate. La un moment dat, doar. Poate îți voi povesti! Orașul va fi întotdeauna ocrotit, până și de Cronos.
Aici ninge atât de tare! Atât de tare încât sunt șterse toate urmele ce încă nu au existat. Și tot eu mi-am evaporat acei mici intruși nomazi monarhici! Încă sunt Creatorul. Știi, acum m-am hotărât să nu existe paradoxuri. Tot ceea ce simt se împletește cumva armonios în întregul univers. În toate universurile. Desigur, nu mai există reguli... Sunt abandonat aici. Ninge! Observi cum e același peisaj pe care îl descriu de ani de zile? Mă plimb pe una din acele străzi ce prind viață doar sub rarele felinare pale. Și îmi place cum arată! Sunt singur, evident, și de undeva îndepărtat se aude muzică genială. Poate e pianul care continuă să cânte și fără noi, fără mine și fără tine. Sau restul instrumentelor. Și se potrivește teribil cu ninsoarea asta. E acea ninsoare cu fulgi imenși. Mă simt atât de straniu și... Straniu.

Koldr Ego: Salut, noiembrie! [fragment 1]

De ce? De ce nu? Și ce relevanță mai au toate întrebările!?

Anulez toate principiile lor… Ale lor – reguli create de „roboți” pentru „roboți”. Și totodată nu pot anula aceste moralități, nu pot să dărâm acești pereți și atât! Habar nu am ce presupune în realitate asta sau dacă este măcar posibilă dărâmarea. Iar în locul lor ar trebui pus altceva. Ar trebui… Dar cum pot construi eu ceva nou când nu îmi pot da seama de ce sunt și mai ales cine sunt? Nu aș rezolva nimic construind ceva nou doar presupunând! Nu ar avea nicio valoare adevărată și ar fi cam același lucru cu regulile lor. Iar în acest caz, chiar nu ar avea sens să mă dezic de regulile lor stupide și să creez ceva diferit, doar pentru a fi diferit sau a încerca. Nu mai vreau să încerc, vreau ceva permanent. Dar permanentul poate deveni atât de maleabil și… temporar! Cred.

*

Și mă întreb… dacă în marea de oameni există și ființe vii care funcționează dupa regulile lor, ce reprezintă ei? Ce îi mai deosebește? În greutatea universului pe care îl port pe umeri, merită să mă implic pentru ei? Sincer vorbind, dacă voi fi dezamăgit în vreun fel în relația cu ei, va fi doar din cauza mea, din cauza principiilor mele atât de diferite (pe care le voi avea cândva… poate). Nu ar avea nicio legătură cu ei (iar la fel și viceversa). Și ar presupune ca la un moment dat să accept regulile lor iar imediat să le și respect. Apoi mi-e teamă că acele principii ale mele ar fi anulate. Și atunci nu mai are rost să creez nimic – nu aș fi niciodată dezamăgit de mine. Oamenii sunt programați să caute siguranță.

*

Trebuie să greșesc mereu să am idei despre redresare? Şi cu cât pun mai multe întrebări, cu atât îmi dau seama mai mult haosul în care aproape mă înec.

*

Iar dacă aleg să caut sinistraţi, precum sunt eu, ce se va întâmpla cu haosul amândurora? Îmi imaginez milioane de lucruri! Îmi imaginez că totul ar deveni paradoxal... toate sentimentele amestecate și puternice, iar asta ar putea să genereze atât de multe călătorii printre galaxii – haosul ar fi normalul. Îmi place la nebunie cum sună toată instabilitatea, ca și cum e direct proporțională cu nivelul de sentimentalism entuziast pe care par să îl ador. Și evident că îmi doresc vieți paralele, deoarece în acest „setpoint” în care mă găsesc și, concomitent, sub presiunea posibilelor alegeri, am teama regretelor. Mi-e atât de teamă să fiu nevoit să îmi asum responsabilitatea pentru ce ar putea merge greșit! Iar teoretic teama asta nu are niciun sens, că doar „niciodată nu este prea târziu” – așa zic ei. Dar eu am de pregătit o adevărată luptă, iar în momentul în care am inițiat totul, nu îmi permit deloc să clachez. Dacă m-aș regăsi vulnerabil în orice moment al luptei, aș fi linșat – de către ei, de către mine și de către oricine în final. Nu numai că întreaga luptă până în acea clipă ar fi degeaba, dar eu nu m-aș putea ridica deloc. Entuziasmul s-ar pierde, încrederea s-ar pierde, eu aș muri.

...„lupta” sau „războiul”, ele de fapt nu au atât de multă relevanță față de ei, cât presupune consolidarea zidurilor mele, acestea fiind toate regulile pe care mi le-aș stabili, reguli pe care ar trebui să le respect cu strictețe. Și iată-mă căutând cum să construiesc lucruri ce se vor permanente, aflându-mă în sine într-un hău instabil al atemporalității. Mă simt incapabil.

Paradoxul (unei minți reci)

În ce loc straniu mă aflu acum? ...bombardat de vise în vise. Au nume? Și dacă da, ce nume? Vin de la sine sau va trebui să caut eu ceva neapărat? Și dacă fac asta, ajut la o viitoare destrămare a lor? Căci totul s-a dăstrâmat mai devreme sau mai târziu. Totul e temporar... Credeam cândva că poate dacă nu îi dau nume, rămâne intact. Poate este vorba doar despre o altă planetă nenumită. Și chiar și așa, oricât de impropriu, tot mă refer la ceva (de)finit. Clar mi-ar prinde bine o poveste nouă! - însă într-o dimensiune nouă, cu un Cronos diferit și un spațiu diferit, un oraș diferit, oraș străin, cu un Morfeu dulce și o lume nouă, mică și zgârcită, așa cum ne trebuie nouă. Atât de altfel încât egoismul și altruismul ne copleșesc și devin unul singur. Altfel încât creăm explozii în cascade de implozii. Altfel încât nonsensul are sens și principiile flirtează între ele.

Tu ce faci ca să fii lovit de tsunami-uri dar să fii evitat, în același timp? Cum faci față paradoxurilor? Eu îmi creez alter-ego-uri false ce se joacă tot mai mult cu mintea mea. Apoi halucinez permanent, dar temporar, într-o eternitate scurtă. Mă agăț de metafore și mă las purtat de ele către necunoscut, căci încă îmi mai place, încă mă incită.

Dar ce stindard să port? Războaiele încetează a fi războaie în momentul în care fronturile se mută opus. Apoi, pentru fiecare front apare un război nou și trecutul rămâne în trecut. ...oricât de mult mi-aș dori eu acea lume atemporală... Frontul meu se teleportează, frontul tău se teleportează.

Îmi pierd speranța că mai poate fi diferit. Există cu adevărat un război de 100 de ani care să dureze și mai mult? Aiurea spus război, m-am lăsat din nou purtat de metafore – astăzi „războiul” e sinonim cu visul, galaxia ce tocmai am descoperit-o și orașul nou pe care îl doresc – cât vor rezista ele? Cu nume, fără nume, abia ce mai contează. Există îmbrățișări ce nu devin străine la un moment dat? Există ceva ce nu se alterează? Dacă rutina ar fi alcătuită dintr-un entuziasm frumos, din surâsuri și prospețime, aș iubi-o! Mă feresc de secole să ajung să evit acele „războaie” și ar fi ciudat ca tocmai eu să...  Of, vreau să lupt, dar pentru ce? Aș vrea să treacă milioane de nopți și visul pe care îl am să îmi fie suficient! Și aș vrea să treacă milioane de plimbări pe milioanele de străzi ale orașului meu gri și să regăsesc totul la fel de frumos și la fel de interesant. Vreau milioane de paradoxuri într-unul singur! Vreau și vreau și vreau! Însă, în cele din urmă, nu pot decât să încerc să merg mai departe, dus de speranța încă vie a iluziei că într-o dimineață soarele va străluci permanent, ghidat de entuziasmul meu la fel de permanent, iar în cealaltă parte a cerului luna zâmbește (iar paradoxurile îmi vor lăsa eternitatea să devină eternă).

Editorial

Simt că astfel de postări nu își au locul în proiectul 667, că aduce aici prea mult din realitate și e un fel de poluare a mediului. Pe de altă parte, într-o manieră sau alta, aparține măcar tangențial din acest univers al meu. Dar până la o concluzie, rămâne să înscriu aici aproape tot ce se perindă prin mintea mea.

Nu am mai scris de mult așa – jurnalistic – și cum mă simt dator față de mine și cu dorința de a trage niște linii... Ei bine, am început.

Am început să cred tot mai mult că este prostesc să vorbesc despre schimbări, să le anunț eu cumva conștient, pentru că întregile dorințe și/sau nevoi se pierd scriind. Sau poate că nu este necesară o schimbare la momentul respectiv și doar de-asta nu se produce (sau nu o produc). În orice caz, în multe scrieri de-ale mele am o pasiune arzândă în a-mi imagina și apoi promite drumuri noi și decizii radicale. Poate că este adevărat că ele vin treptat și fără să-mi dau seama – le asimilez inconștient și adaptat la tot ce mi se întâmplă. Nu sunt ele atât de radicale și bruște, însă probabil sunt eficiente. „Probabil”. Cel mai esențial rămâne să-mi cunosc scopul și să am suficientă grijă să nu mă pierd pe drum; redresarea e cea mai dificilă.
Cu toate că nu mai speram în urmă cu câteva zile, am ajuns în sfârșit în punctul în care pot să mă bucur de un fresh start. S-au întâmplat o grămadă în ultimele luni și nu credeam că voi reuși să le rezolv pe toate în timp util. Dar veștile și momentele bune vin, precum și toată ideea de schimbare, nu vorbind sau scriind!
Toate întâmplările se rezumă la lucruri învățate, oricât de pozitive sau negative au fost și sunt. În primul rând, sau highlight-ul - să-i zic așa, este plecarea mea din QuantiQ. Am vorbit atât de mult despre subiectul ăsta, încât mi se pare atât de consumat! Iar cu asta a și urmat o pauză binevenită din întreaga agitație urâtă ce plutea în jurul situației. În niciun caz nu renunț la cântat – profit de timpul și liniștea pe care le am acum și vreau să evoluez. Știu sigur că în orice proiect m-aș implica de acum înainte, o voi face acolo unde vor fi persoane (și nu oameni) – prietenia contează înainte de toate în asemenea lucruri (și chiar am observat de-a lungul timpului ce înseamnă să lucrez cu persoane cu care rezonez și având respectul reciproc pe primul loc). Altfel, e doar o pierdere de timp (și idei, energie, entuziasm, motivație, șamd.) - am observat de-a lungul timpului diferențele. Și că am ajuns să scriu despre așa ceva – poate reprezintă cea mai mare schimbare din capul meu: ideea de persoană vs. om. Cu toate că atunci când am auzit asta prima dată din gura unui prieten drag, nu am înțeles prea bine. Apoi, coincidență sau nu, am început să fiu (prea) atent la om, la ce se întâmplă în jurul meu, acțiunile lor, comportmentul... Iar concluzia la care am ajuns nu cred că e greu de ghicit. Deși aveam de dinainte noțiunea de lumea mea și lumea lor și aveam grijă să nu fac comparații nepotrivite și eram indiferent, recent am început să simt cum ia amploare o mică latură a mea... mizantropă. Vreau să o analizez și vreau să scriu despre tot ce găsesc în jurul său. Poate o nouă (mini)carte, o nouă etapă a eului – a universului meu, a proiectului 667. Și iarăși, noțiunea de om am transformat-o într-o variabilă și poate că nu e cinstit, dar are sens. Logic, definim normal ce este al majorității... Iar în acest caz, prefer să nu fiu confundat în acea lume plină de ipocrizie, nesimțire, aroganță stupidă, invidie și altele. În paralel, există persoanele. Ele sunt lângă mine. Iar dacă la început mă simțeam puțin vinovat de categorisirea asta, acum nu îmi mai condamn deloc acest mic elitism. Și nu are deloc legătură cu narcisismul! Nu știu cum să explic mai bine... Consider că sunt centrul lumii mele și aici se oprește egocentrismul meu – că doar sunt personajul principal al vieții mele. Ar fi multe de zis pe teama asta și mă opresc aici. Revenind, voi avea grijă cu cine mă voi implica în următoarele proiecte. E vorba de artă și mercenarismul mi se pare cam penibil aici. Așa cred eu.

             Vreau să scriu din ce în ce mai mult! Am o perioadă în care am un spirit jurnalistic foarte entuziast și sper să apuc să fac ceva până nu dispare (complet). Pe lânga asta, chiar vreau să scriu o nouă carte, cu toate că sper să fie puțin mai mare! Precedenta, Istoria Planetei Albastre, e micuță dar plină! Eu o numesc minipseudocarte. Am scris-o aproape acum un an și de câteva luni tot încerc să o editez, să o fac publicabilă. Chiar dacă inițial am zis că o las așa, nu mă ating de ea pentru că ar fi aiurea să încerc să editez o parte din viața mea, din trecutul meu, am dezvoltat un întreg concept – face parte dintr-un proiect mai mare – iar în acest caz, am vrut să mă întorc asupra micului volum. Într-un fel mă aflu într-o ipostază aiurea: e greu să editez ceva ce face parte dintr-un alt eu, pentru că încerc să pășesc subtil printre rânduri și să nu alterez în vreun fel tot ce am vrut să transmit. Deocamdată asta vreau acum, viitorul îmi pare imprevizibil și cine știe ce se va întâmpla? Proiectul despre care ziceam, așa cum îl văd acum, e împărțit în mai multe etape și reprezintă dezvoltarea universului meu (complicat) – poate un fel de memorii. Prefer să vorbesc despre asta când am și ceva palpabil... De aceea am oficializat blogul și acum încep să devin comercial. Aiurea! E o mică bătălie în mintea mea pe tema asta, dar știu că mă voi putea întoarce oricând în anonimat (ca și cum aș fi pe un adevărat piedestal literar).

          Fie că e vorba de literatură, fie că e vorba de muzică (în toate sensurile ei), știu că eu nu aș putea funcționa fără vreuna din ele. Am momente în care mă rup de această parte din mine, dar doar temporar! Întotdeauna! Și știu că vor veni momente de-a lungul vieții în care mi se va părea imposibil să îmi strecor timp pentru toate plăcerile spirituale, dar mă voi lupta pentru ele. Mie mi se par esențiale! Și cel mai mult îmi doresc să nu-mi pierd niciodată entuziasmul față de ele – dacă le am pe amândouă, știu că apoi pot avea orice!

Reality Dream IX - Stop, timp!

- Ce cauți aici, Mihai?

O privesc atent. Dacă nu mi-era dor de ea, clar nu mă întorceam. Știam oricum că nu va reacționa bine, nu are niciun motiv să se bucure. Nici măcar nu sunt în prezent acum, sunt pierdut undeva în trecut, înainte ca ea să se stingă sau eu să plec – nu știu cum e corect. Trăiesc cu impresia că în acest moment aleator, singura mea grijă era ea. Ca și acum, singura mea grijă...

- Tu ai terminat toată povestea... îmi spune. A fost alegerea ta!

Mă așez lângă ea, îmi scot pachetul de țigări din buzunar și îi ofer una. Nu refuză și tot ea continuă:

- Tu nu fumezi! Serios, ce tot faci?

- Astăzi fumez! Astăzi m-am întors la tine...

- Nu mi se pare normal ce faci!

- Lasă-mă, te rog! Lasă-mă așa, măcar acum! Mă doare capul...

Se ridică din locul ei, pleacă din cameră și se întoarce repede cu o brichetă în mână. Se aruncă înapoi pe canapea și își aprinde țigara, apoi îmi întinde bricheta, fără să se uite către mine. Îmi aprind și eu țigara, mai stângaci și greoi, după care încep să tușesc. Imediat ce termin, mă privește intens și îmi face semn să îmi așez capul pe umărul ei. A înțeles...

- Simt totul atât de... altfel! Parcă îmi e din ce în ce mai greu, zău! Mă simt tot mai puțin invincibil și încep să conștientizez fiecare alegere. De oricând! De ieri, de azi, de acum zece mii de ani... Și știu că nu așa... Sau nu eram așa. Sau eram așa, dar... Căcat, nu știu! Vreau mai mult ca oricând să dispar, să fug, să mă izolez.

- Nu vrei să te izolezi... Nu ai curaj să faci asta, pentru că știi prea bine că nu e soluția potrivită. Oricum, ar fi cel mai ușor lucru de făcut, iar tu, de când te știu, fugi de tot ce e simplu și ușor. Scutește-mă de prostiile astea în care nici tu nu crezi. Zici că cerșești atenție!

Oftez... Mai trag un fum, iarăși tușesc și sunt sigur că își dă ochii peste cap. Mai stau puțin și zic:

- Vreau să fiu productiv, să știi! Abia acum încep să realizez cât de mult trebuie să muncesc pentru idealurile care sunt atât de aproape de mine...

- Și de ce tot amâni acel mâine? De fapt, de ce tot amâni acel acum? Poate ar trebui să duci toată chestia asta cu atemporalitatea în prezent... Dă-l naibii de trecut, dă-mă naibii pe mine și dă naibii și tot viitorul. Nu ai înțeles până acum că dacă ni se vor mai încrucișa drumurile, va fi natural? Și dacă nu, înseamnă că eu mi-am făcut treaba. ...fata ce stă tot timpul pe canapea și fumează. Aici nu te înțeleg, nu ți-au plăcut niciodată femeile care fumează! Dar ești un ciudat, așa că... revenind, nu-ți mai proiecta țelurile, planurile și ideile în viitor și nu mai căuta refugiu în trecut, pentru că te încetinești singur. Ai multe de făcut acum! Îți dau voie să îți dai voie să te lași purtat de valuri, căci direcția o știi și tu și timpul ține cu tine. Doar astăzi. Hai, ridică-te!

Zâmbesc cu jumătate din mine, pentru că știu cumva că trebuia să aud asta din gura ei. Dar... Închid ochii. Tot ce pot să-i răspund...

- Mai lasă-mă să stau puțin, te rog!

21 de Septembrie

E straniu să mă privesc în stări cumva... deplorabile. Mă dezamăgesc și uit să învăț din greșeli... Am inerția oribilă de a-mi demonstra statistic că așa sunt eu, așa sunt ei, că am trecut de atâtea ori prin aceleași situații și de fiecare dată am procedat la fel sau cei din jurul meu, atât din lumea reală, cât și cea ireală s-au dovedit a fi... la fel - în cele din urmă. Și dacă așa e tot timpul, de ce mi-e teamă uneori de ceea ce urmează când știu sigur că în cel mai rău caz... va fi ca acum!? Am ajuns să fiu obișnuit și indiferent cu acest fel de constatări. Chiar nu știu ce mă sperie așa, pentru că durerea mea e cronică și nu vine niciodată brusc și orbește! O văd de la ani lumină și până să mă înjunghie, nu mai simt nimic.

Dar e septembrie și toamnă! Știi cât de mult înseamnă asta pentru mine? Va ploua, va fi gri, mă voi plimba și voi cânta și eventual voi zbura. Apoi va ninge... Iar cu toate acestea, o nouă oportunitate de a-mi alimenta acest loop infinit!

Dezvăluie-te, septembrie!

Koldr Ego

Vreau să vină iarna! Acolo, singurătatea mea e acasă... Printre aerul rece și liniștea perfectă. Căci bolovanul meu acolo va avea sens! Iar valurile de emoții ce mă copleșesc pot zbiera în tihnă. Dar aerul ce mă inundă... Oh! Atunci voi putea să rup complet orice încercare a lumilor de a se agăța de mine fără sens. Ce senzație poate fi mai plăcută decât cea de a zbura liber în Univers? Și poate... Da! Poate de data asta va fi măcar cumva diferit!

*

Acum, tot ce pot face este să mă legăn în hamacul din centrul labirintului meu. Sunt resemnat, descumpănit și poate la capătul puterilor. Poate... Am avut încredere și așteptări și asta m-a adus nicăieri. Poate că aceste două... defecte nu înseamnă nimic în întreaga lume a lor. De fapt, sunt convins! Am fost adoptat de către ei când nu mă știam. Apoi, m-au crescut ca pe unul de-al lor și m-au învățat regulile false care sunt atât de importante pentru ei! M-au învățat să adopt la rândul meu ipocrizia și tiparele lor fără noimă. Ei și-au atins țelul transformându-mă într-un robot standard care trăiește cu iluzia că scopul este unul bine definit. M-au făcut să cred într-un altruism fals și mai ales că deasupra mea și a tuturor există ceva mult mai important care eclipsează fiecare individ. ...și acum întreaga mea naivitate mă face să zâmbesc amar.

Probabil tot din cauza lor am ajuns să-l disprețuiesc pe Cronos, mai ales în momentele cheie. Au apărut regrete, deformări ale Universului și... Nu-i nimic! Acum încep să-l înțeleg. Acum încep să-i înțeleg pe toți! Tot acum încep să îi accept pe toți acei Mihai care există și nu există! Acum încep - de-aici, din centrul labirintului meu al cărui pelerin sunt. Aici simt totul perfect. În centrul labirintului meu m-am născut din bolovanii mei imenși ce-mi locuiesc pe piept. Cât de mult contează unitatea!

Continui să-mi scriu și să-mi creez lumea. Lumile... Iar povestea începe să devină ceva mai clară...

Marea Caspica

Plouă.

Într-adevăr, este timpul să las drumul ăsta pe care nu l-am nimerit. Să le las pe toate, de fapt. Să nu mai vorbesc despre schimbare, să-nu mai fie greu... Of, este dificil... Și asta pentru că m-am lăsat scufundat de prea multe inutilități. Și mai mult decât dificil, îmi este enervant. Am început să nu mai am sens nici măcar față de mine de foarte multe ori și, iarăși, trag de „stâlpii” Universului meu atât de tare încât deja nu mai am ce apuca. Măreția mea a devenit praf tocmai din cauza insistențelor mele de a scoate ceva din mine. Astăzi trebuie să mă șterg cu buretele.

Vreau să fiu atât de multe! Vreau să fiu mare... Vreau să transform tot Universul meu într-o clipă atemporală – totul să existe acum! Iar pentru asta, îi iau pe toţi scindaţii de mine şi încep să construiesc ceva. Ceva măreţ. Trebuie să nu uit că orice s-ar întâmpla, oricât de urât, Cronos le va uita pe toate. Eu trebuie doar să cad și să mă ridic. Nu am voie să duc războaiele cu mine însumi. Nu am voie să duc războaie! De când am făcut ochi, am uitat ce trebuie să fac și unde trebuie să ajung; am început să mă amestec în oceane care nu au nicio legătură cu mine. Mi-am dat voie singur să mă înec.

*

Seara mă vei găsi îmbrăcat în palton negru, plimbându-mă pe străzile înguste ale unor orașe întunecate. Aș prefera să mă cauți doar atunci când plouă. Sau, dacă vrei, te pot invita în căsuța mea pe care am construit-o în Siberia mea carpatină. Vom bea vin roșu și vom asculta muzică. La scurt timp îți voi arăta cetățile Regatului meu ce a încetat să ardă și îți povesti ore întregi despre Universul meu, iar când vei adormi, eu mă voi așeza pe spate în barca din mijlocul oceanului și voi privi cerul.

Indefinit

Inspir, expir...

Am ajuns din nou în punctul în care simt doar că îmi este greu. Aș zice că acum am un moment în care văd totul diferit, dar pot observa repede și cu ușurință că oricum aș numi-o și orice înfățișare ar avea, problema rămâne aceeași. Problemele, situațiile, războaiele, cataclismele, apocalipsele.

Vreau să scriu, vreau să zbor, vreau să dorm, vreau să mă eliberez, vreau să fiu liniștit, vreau să cânt... Dar tot ce simt este căldură, irascibilitate și... sunt pierdut naiba știe pe unde. Pierdut urât. Pierdut în găurile negre. ...ale lor! 

În loc de adunarea sutelor de Mihai, în loc de construiri, de așezări postapocaliptice, scindez Universul în milioane. Apare câte un Mihai nou în fiecare attosecundă.

Straniu, mă trezesc brusc și realizez că nu sunt pe drumul pe care trebuia să fiu.

Skit: No Tight Sleep!

Astăzi am nevoie ca totul să fie simplu. Chiar toată ziua.

Tot astăzi vreau să călătoresc în viitor puțin și să-l împrumut pe Mihai cel Înțelept. El știe mai bine cum să reacționeze, știe să gândească limpede. El știe, că de-aia e înțelept. Știe…

Mă simt într-un fel de labirint extrem de încurcat! Când am impresia că totul merge într-o direcție potrivită, trebuie să mă uit în sus, în jos, stânga, dreapta, peste tot și în infinit de unghiuri observ un infinit de posibilități, erori și paradoxuri. Apoi cedez, mă panichez, mă motivez și… Orice decizie aș lua, voi fi mereu în exact același punct. Și sunt convins că există doar o singură variabilă minusculă ce mă împiedică să scap din acest loop.

Totodată mai știu că labirintul ăsta despre care vorbesc mă definește și așa va fi mereu. Indiferent de câți Mihai vor exista, labirintul va fi acolo. E universul meu... Și în acest univers controversat, astăzi vreau să mă simt în siguranță urcând Everestul.

Tunguska

Sunt pe drumul cel bun!

Așa e! Așa mi-a spus și așa vreau eu și să cred... Și vreau să cred foarte multe în zilele astea! Mă simt de parcă au trecut secole de când nu am mai scris și nu am mai... gândit. S-au adunat atât de multe, încât mă simt ca și cum mi-am planificat toată viața.

Cred că ar fi trebuit să am răbdare cu Cronos. Poate că le așază el cum trebuie... Sau e doar iluzia că zeul timpului se ocupă de treburile astea, pe când în realitate e mintea mea care alege o cale mai mult sau nu personală și autentică. ...față de nivelul de influență. Clar e doar iluzia.

Vreau să cuceresc lumea din nou! Galaxii, Universuri, Pâmântul. Vreau să mă cuceresc pe mine, și cred că ar fi timpul! Vreau să fiu ce vreau eu să fiu! Și dacă până acum balanța între milioane de lucruri era perfect echilibrată, acum începe să... se lase în diverse părți. Nu prea oscilează și asta mi se pare interesant. Și ciudat, aiurea, ușor înfricoșător... Și te implor, să nu cumva să îi zici maturizare! Mă voi speria și îmi voi pune căștile pe urechi și voi pleca. Nu mai vreau să scriu despre schimbări și să fac promisiuni - încep să devin superstițios și să cred că dispoziția mea se va da peste cap! Mai bine spus, simt că tot acest Mihai cel Complicat se... sedimentează, cumva. Așa cum vreau eu să fie! Iar pentru asta nu pot decât să încerc să îl las să-și facă treaba și abia în momentul în care termină, să-mi pot băga nasul în toată munca pe care a depus-o; să constat că e perfect, că zidurile și stâlpii potriviți sunt în locurile potrivite.

Mă închin în fața acestei limpezimi! Să înceapă povestea...

Skit

Panică, frică, lene, emoții ciudate, orice fel de slăbiciune umană de care mi-am propus să scap de atâtea ori! Există ca și cum ar conta cu ceva în întreaga-mi existență, ca și cum Cronos nu va șterge cu buretele tot... acum sau mai târziu! Căci, nici măcar nu trebuie să fie în final ca să nu mai conteze. Zău. Și mai mult decât atât, e suficient să nu existe vreun fel de legătură cu situația în sine, că... dispare.

Și în același timp, cu aceeași motivație, de ce țin să dau nume în jur, să creez atât de multe lucruri, să povestesc, să mă nasc, să mor, să privesc peste umăr, să dispar și iarăși să mor - repetat? De ce îmi mai pasă? Mai bine găsesc scurtături peste chestii care n-au niciun sens. Și așa pornesc... În cele din urmă, vom fi aici și mâine și de fiecare dată, într-o formă sau alta.
Restul reprezintă micul nostru secret pe care îl vom avea mereu.

Skit

Să îmi aduci aminte de ziua în care voi începe să port palton.

Crezi că de mâine mă voi putea plimba pe malurile Nevei? Crezi că mă voi putea închide într-o cafenea micuță pe străzile înguste dintr-un orășel din Franța? Să privesc pe geamurile mari cum oameni îmbrăcați în paltoane negre merg alene prin ploaie, în timp ce eu uit de țigara pe care o țin între degete. Crezi că voi reuși să mă scufund în orele neîntrerupte de dark-jazz și căni de cafea? Crezi tu că voi reuși să fiu așa? Să-mi păstrez calmul și să fiu atotputernic...

Până acolo pare atât de mult; e departe! Eu prin universul meu, la ani lumină distanță de Franța, de Neva, de idealurile mele.

...căci de fiecare dată când sunt convins că reușesc să ies de aici, când mă văd în ozn-ul ăsta micuț și mă entuziasmez, nici nu apuc să mă înalț prea mult și gravitația planetei pe care sunt blocat mă trântește înapoi. Și nici măcar nu e albastră.

Kantele

Vreau să stau într-o cafenea foarte mică și cosy. Vreau să plouă și... să fie ploaia mea. Să fie vremea mea. Toamna mea gri! Orașul meu, muzica mea, fulgere, tunete, întuneric. Cât mai mult întuneric. Să fiu eu cu singurătatea mea. Înghit în sec și îmi accept bolovanul pe piept. El oricum se așază singur și ușor. Cumva și-a câștigat independența de-a lungul timpului. Nu-mi place cum își face el apariția, dar eu cu bolovanii mei nu lupt! Vreau toamnă atât de tare! Atât de tare încât Cernobîlul mi se pare iarăși fermecător. Oh, și Siberia! Auzi, eram cumva doar amorțit și încep acum să simt? Încep să mă trezesc? Nu știu, încerc să înțeleg și eu ce se tot întâmplă! Cunosc doar faptul că dacă încep să pășesc prin ceața incredibil de deasă ce stă în fața mea, voi crea un nou haos. Poate chiar un perpetuum mobile. Panică! De data asta simplul și complexul stau în balanță, undeva pe Everest. Of, încep să râd - mă amuză teribil întregul ciclu pe care îl respect involuntar. Mă amuz teribil eu. Înghit în sec la fiecare conștientizare de genul ăsta... Trebuie să îmi omor gândurile unul câte unul, să nu le las nicio scăpare, nicio speranță. Trebuie să ucid orice tentativă de revoltă încă din fașă. Trebuie să păstrez liniștea pentru că...

Am impresia că dacă încetez să mai cred va fi altfel. Micul robot stă la pândă, vrea să urmeze calea bolovanului și să ia viață și el. Știi, ajung eu să cred că dacă anihilez totul, va fi în regulă. Dacă dispar toamna, cafeneaua, muzica, fulgerele, ploaia, eu voi fi în regulă! Ca și cum există o definiție clară; pattern­-ul ce trebuie urmat. Ca și cum există o definiție... Amuzant. Ajung să cred că micul robot acționează precum un antibiotic. Știe el ce știe! Dar auzi, definiție!

Uite-i cum au ajuns și la mine! Îmi zâmbesc, îți zâmbesc, vă zâmbesc. Cât încă mai pot, fug în ploaie și mă întind pe mijlocul șoselei. 

Jazz!

Anima (II)

Câte avem de învățat! Deși habar nu am cât contează asta, la urma urmei. Și mă refer la tot ce se presupune că ar trebui să învățăm! Căci practic, orice încercare umană de a crea lucruri menite să rămână în istorie este atât de efemeră... Iar tot ce învățăm se pierde acum sau după. Ce nu se duce naibii? La ce mai contează istoria? La ce mai contăm noi? Spune-mi! Spune-mi ce rămâne cu adevărat! Și încep și eu să răd, împreună cu tine... Ne învârtim în jurul unor vise ideale, esențiale, inutile și urâte sau între. Orice ai încerca să îmi spui, în spatele oricărui lucru cât se poate de primordial se află egoismul. Iar tu îmi vei spune cât de lipsit de sens este labirintul cuvintelor mele; și al mesajului, evident. Și când începi să mă studiezi, începi să spui că trăiesc în trecut, înconjurat de regate, creaturi; și tot ce are un nume. Tot ce am creat, tot ce am personalizat. Tot universul meu căruia i-am dat viață! Când începi să mă studiezi îmi scoți în evidență un infinit de probleme, părți din mine ce trebuiesc retușate. Dorințe... Începi să-mi dai lecții despre moralitate, de parcă ar fi un obiectiv necesar care mă așteaptă cumva să iau totul în serios. Oh, eu, atât de imperfect! ...cu frică de responsabilitate, viitor și tot ce găsești în universul tău finit. De ce să mai iau ceva în serios? Și ce moralitate falsă! „Moralitate”... Când vom putea să nu ne mai rezumăm la definiții impuse de oameni? Repet, oameni!!! Când voi avea cu adevărat libertate? Când voi putea zbura? Fără minciuni, fără idei preconcepute, fără limite...  Mă doare și mai tare când simt că încep să adopt idei fixe de a gândi, pattern-uri. Observ cu ușurință - și pun pariu că și tu ți-ai dat seama! - că se începe cu ceva reguli prestabilite pe care trebuie să le urmărim. Și tu și eu și toată lumea! Pentru pace, zic... Și cu mai multă ușurință ajungi să presupui că țelurile sunt fixe. Sau nu există. Te arunci într-un haos, însă un haos controlat și incredibil de previzibil și penibil - știi de ce? A ajuns să fie ușor să te rezumi la lucruri materiale. A ajuns să fie ușor să renunți din prima. Ce presupune să nu continui, în cele din urmă! Oh, trebuie să-mi maschez gelozia și neputința cumva... Poate acesta e adevărul absolut și sunt prea încăpățânat să îmi văd cartea scrisă! Destinul. Trebuie să ne mascăm și hai să jucăm teatru în continuare! Să o facem împreună, că ne stă bine. Și ne prefacem! - în final, asta e singura noastră calitate adevărată.

Reality Dream VIII - Closure

Uite-mă peste tot! În camera ei, pe malul mării pe care nu o mai cunosc, pe doc, pe vârf de munte, la apus, trăgând în piept cât de mult aer de seară pot. Oriunde, peste tot... De parcă nu ar fi în van.

- Mihai...

O privesc. Nu s-a schimbat deloc din ziua în care am creat-o - ea, amestecul de care am avut nevoie; acea parte care să nu se sfiască să-mi dea câte o palmă când o voiam atât de mult, undeva în adânc - căci încă de la începuturi m-am învârtit prin aceleași intersecții, galaxii sau cum le mai numeam. Pe lângă palme, am căutat soluții și... Prin amalgamul de idei, în mod deosebit, cică ar fi trebuit să lupt să mă accept. Îmi aduc aminte atât de vag totul... Mai ales că de atunci s-au întâmplat prea multe lucruri! Oare m-am schimbat? Și cât? ...muzica e la fel de frumoasă. Că de acceptat, sigur nu am făcut-o. Ar fi fost complicat să fac asta! Prin mintea mea, acceptarea era echivalentă cu distrugerea valurilor de emoții. De unde tsunami dacă eu aș fi fost în regulă? Și am intrat în cel mai vicios cerc vicios posibil, pentru că valurile m-au făcut tot timpul să simt că trăiesc. Oricât de mult m-au doborât și durut de-a lungul timpului, în final, mi le-am dorit enorm; am devenit dependent. Și nu mi-am ascuns niciodată oscilațiile și nemulțumirile; am săpat atât de mult printre ele! Voiam schimbări, voiam ceva nou de fiecare dată și așa am început: am creat mai mulți Mihai, lumi diferite - un univers întreg numai pentru mine. Iar acum uite-mă pe piedestalul creației mele! Și cât de bine se văd ceața, haosul, fumul, marea, griul, albastrul, visul de azi-noapte... Dintre toate, sunt câteva lucruri și locuri pe care le recunosc cu greu. Puține... Însă cumva, chiar acum simt cum începe totul să se liniștească; cerul are momente în care devine ceva mai senin - din când în când pot zări stele. Dar nu ca până acum - de data asta, prin toți Mihaii pe care îi am, din toate unghiurile universului, parcă totul are un mic sens. Încet, încet, dar așa simt. Poate e iarăși o stare, iar de mâine dimineață mă întorc în haosul meu obișnuit. În zona mea de confort.

...și aici, ea care se uită la mine. Își fumează puținul de țigară ce i-a mai rămas și așteaptă să încetez să vorbesc abstract. De fapt, îmi spune din priviri că ar trebui să tac pentru o perioadă lungă, să mă las copleșit de acele emoții și atât. Îmi spune că vorbesc și scriu prea mult și prea aiurea, astfel încât am ajuns să nu mai fiu capabil să concretizez gândurile și totul a devenit vag. Vag când încerc să-ți explic, vag când încerc să-mi explic. M-am legat de toate creaturile mele și am căutat răspunsuri, dar am observat doar că eu, singurul liant între acei mulți Mihai, sunt insuficient și nu mai fac față milioanelor de paradoxuri. Of, ce încerc eu să spun e că realizez pe măsură ce încerc să traduc tot ce am creat cândva că sunt fragmente ce lipsesc din toată povestea. Așa vreau să o văd, ca pe o poveste care a pornit de la un enorm Big Bang, s-a creat universul meu, apoi s-a format regatul cu tot ce avea el. Am părăsit regatul urcând imensul Everest al lumii mele și printr-alt Big Bang am ajuns pe o Planetă Albastră. Așa pare, doar că atunci când mă apropii de detalii, când mă apropii de natura exactă a gândurilor mele... Ei bine, sunt cumva împins înapoi. Sunt prea tentat să spun că universul meu s-a desprins de mine și acționează pe cont propriu. Ar explica multe, pentru că nu mă mai simt în control de foarte multă vreme.

Dar am mai trecut pe-aici și ea știe prea bine aspectul ăsta. Însă acum voi folosi switch-ul. Nu am de gând să înceapă un ciclu nou și... identic. Iar ea... Ea se stinge. Ea nu mai fumează, nu mai stă pe canapea, nu mai vorbește și curând voi înceta să o văd.

E doar începutul...

Perdues dans les nuees

E doar o durere de cap, un țipăt care vine interior și nu se aude, tremurături. Un bolovan imens, nod în gât care știe să ardă și gânduri care preiau controlul... Drumuri care se înclină în stânga și în dreapta, iar eu, cu echilibrul uitat prin galaxie, dansez involuntar, brutal.

Sunt blocat în lumea pe care mi-am creat-o. Așa e acum... Eventual este vorba despre asimptote duse către realitate. Dacă aș locui în locul în care ador să evadez, aș ajunge să îl disprețuiesc, cumva? Ar fi păcat și straniu; în favoarea mea spun că e complet diferit și nu s-ar întâmpla așa ceva. Dar ajung să amețesc variabilele între ele, astfel încât noțiunile lume și realitate și evadare încep să facă schimb de sens între ele.

Nu-mi aduc aminte ultima dată când gândurile au fost concrete și sincere! ...dar când nu sunt? ...prea des simt cum prind viață și acționează singure. Poate că așa e natural, iar suprimarea ce vine din partea mea este doar dăunătoare. Poluantă. Și poate că acum un Mihai din mintea mea încearcă să acționeze instinctual, să repare ce am stricat eu atât de mult timp. Știi, toată imposibilitatea mea de a lua decizii simt cum începe să mă lase dezarmat. Sau dezbrăcat. Dispare... Încep să știu ce e corect și de ce este așa; să știu ce vreau. Sau poate e doar berea sau cafeaua sau somnul bun sau muzica. Mihai oscilând. Mihai oscilând e de-al casei. Problema e că îl simt mai puternic! Altruismul și egoismul se apleacă în fața sa. Și atunci, ce se întâmplă?

Aprilie & Cerul Negru

De fapt, nu e chiar atât de complicată povestea. E vorba de percepție. Vorba de moment, de stil, de nivelul de pesimism, doza de egoism sau nihilism, lipsa imaginaței, intrigă, pasiune, răbdare. Un infinit de variabile. Nici universul nu-și permite să le testeze, el e modest. Apoi, nesimțitul ăla de timp... cu mine niciodată nu s-a înțeles bine și îmi impune constant condiții. Îmi zic în continuare că trebuie să îl iau ca atare; adevărul este că mi-a fost mai bine când nu m-am certat cu el. O singură palmă e suficientă într-o viață.

Și acum sunt atât de furios pe încăpățânarea mea! Nu vreau să mai schimb lumea și nici nu mai vreau să fiu așa. Vreau să fiu rece, să fiu departe, să fiu în Siberia, așa cum îmi doresc uneori. Vreau să fiu indiferent! ...căci, din când în când - regat, univers, lume reală, ce-o fi - mă simt ca un evadat, mereu urmărit și ajung să fiu paranoic. Sunt urmărit și... oh, vreau să stau ascuns. În ceață, în fum, sub pământ, în nori, deasupra lor. Pe munte, într-o cabană din munții din nord, înconjurată de cristale de gheață. Că am rămas cu asta. Și mai rămân cu momente... Știi, din armistițiul pe care l-am avut cu timpul, am învățat impactul pe care îl au toate attosecundele care vin când le este vremea. Despre alea, puține. Sunt attosecunde cu ceva nimb indigo, probabil. Crezi că timpul nu are altceva de făcut decât să-mi dea mie câte o palmă și să mă trântească pe jos? Așa am zis și eu prima dată. Și a doua oară. Apoi a urmat momentul ăla în care m-am decis că o singură palmă e suficientă într-o viață. Prea târziu. Dar rămân cu clipele respective! Eu rămân cu ele și zâmbesc atât de larg când îmi revin prin minte! Le am, ce mai contează ce mi-a fost urât? Că mi-a fost urât, când mi-a fost urât, cât mi-a fost urât. Și greșelile... Nu vreau să mai aud cât este de complicat sau simplu și nici despre responsabilitate. Eu nu am nicio responsabilitate, în afară de mine. Am purtat de multe ori lumea pe umerii mei, e gata. Spune-mi cât sunt de narcisist sau egoist sau nesimțit că aleg să păstrez doar ce m-a făcut să mă simt într-un anume fel. Eu ...am clipele! Știi pentru ce sunt bune? Sunt convins că atunci când voi muri - înainte, vor trece toate prin fața ochilor. Le-aș vrea și prin piept. Ori una, ori alta, ori amândouă. Măcar atât. Dar vor fi atât de multe încât va trece o eternitate până voi muri! Va fi intens, asta e ideea. Zău.

La naiba cu mine și cu modul meu cu care îmi sau îți amestec și amețesc gândurile și acțiunile și tot! La naiba și cu toate călătoriile mele... La naiba cu tot ce este abstract. La naiba cu războaiele și cu pacea și timpul, amânări... Cui îi pasă dacă greșesc? Ce mai poți face tu, universule? Te-am provocat cândva. Demonstrează-mi că poți mai mult! Iar când ai de gând să îmi aduci războaiele, adu-mi și apocalipsa. Măcar.

Razboiul de 100 de ani

E vin, e muzică; muzică frumoasă. Ș-un vin sec. Și gândurile mele atât de haotice - să le adun! ...căci și în noaptea asta văd lucrurile atât diferit! Atât de radical,  de viață și de moarte! Nu e prima dată când mi se întâmpla asta, din păcate. Aș fi vrut să fie. Aș fi vrut să fie prima dată când scriu despre schimbări, despre „mâine va fi altfel” sau cum s-au terminat perioadele de „Mihai oscilând”, cum m-am acceptat, cum totul este în regulă cu mine și e în regulă și în jurul meu. Cum totul e perfect! Of, nu e niciodată perfect. Dar prefer să nu îmi omor niciodată încăpățânarea de a crede că va exista un moment în care voi radia în interior mai mult decât a strălucit vreodată soarele.

În noaptea asta e vorba despre războaie. Le iau ca atare, căci așa sunt, dur și sincer, războaie. Chiar mă gândeam că aș putea scrie o carte și despre asta. Oh, dar nu mai am răbdare... Răbdare, răbdare, răbdare – ce calitate! Poate universul meu se îndură să facă rost de așa ceva curând. Utilă calitate, îi tot zic.

Și încep să mă gândesc, să metaforizez: războaiele mele mai serioase au fost „reci”. Au durat mult și chiar așa au fost: reci! ...cu acea tensiune specifică, copleșitoare... Apoi, au mai existat „blitzkrieg-uri”. Multe, multe. 

Ce va urma acum, habar nu am! Dar simt atât de bine cum ceva se apropie. Război, revoltă, ceva. Și știu că  se vor schimba atât de multe lucruri! Inerent senzației în sine... Sunt atât de multe scântei și, uitându-mă în jur, mi-e imposibil să găsesc ceva care să nu explodeze sau măcar să nu poată lua foc. Tot ce vreau să fac este să amân totul cât mai mult posibil. Căci, orice fel de război va fi... nu îndrăznesc nici măcar să presupun ce va urma! Cumva, vreau ca totul să fie global, să fie atât de intens și imens totul, să zguduie cât mai mult posibil, să distrugă stâlpi, caracter, dorințe, idei. Tot timpul am crezut că dacă iau totul de la zero, va ieși mai bine.  Hmm, nu ar fi corect să spun un „Mihai nou”, dar... ceva de genul. Iar eu, eu mă pregătesc cumva. Sau așa vreau să fac. În timp ce simt cum rezistența proiectului 667 cedează încet, încerc să profit de pace. Adun resurse, să pot supraviețui cumva. Îmi voi lua zalele pe mine, apoi voi căuta sabia. Trebuie să existe o sabie puternică în tot proiectul 667. E războiul universului meu. Eu cu el, el cu mine; plus tot ce e în jur. Pe de altă parte, nu cred că este tocmai înțelept să caut sabia în proiect. În univers, adică. Ci în afara sa, mă gândesc că tot ce e imprevizibil, necunoscut, lovește mai puternic.

Și cum se face că în toată desincronizarea care mă înconjoară și mă leagă de tot ce consider necesar și esențial, există un gri și picuri de ploaie care mă fac să mă simt atât de... plin!? Atât de eu! Iar dacă privesc în trecut – căci, nu-i așa, trebuie să înțelegi trecutul ca să poți răzbate în viitor!? – tot ce pot să concretizez sunt zile, luni, ani ce aparțin trecutului meu, fie că este vorba despre planeta albastră sau regat. Toate detaliile sunt atât de clare, fiindcă sunt momente ce rezonează! Nici nu încerc să dezvolt sau să-mi explic; dacă aș începe să scriu despre asta, s-ar zice mai apoi că scriu romane dedicate istoriei și, evident, nu mă pot dezlipi de trecut. Amuzant!

Recunosc că un alt motiv pentru care amân războiul e o plăcere ciudată față de întreaga stare. Cu toate că m-am săturat să fiu înconjurat de ipocrizie, invidie, posesivitate urâtă, încăpățânări inutile, mi-e cumva teamă de ce ar putea să fie după. Nu zic și nici nu cred că va fi ultima luptă, dar nu pot să nu-i observ grandoarea; dacă dincolo vor exista toate acele „chestii” oribile de care mă feresc? E împotriva firii mele să gândesc așa, știu, dar… În discuțiile dintre Mihai și Mihai, la rece, cunosc prea bine deciziile. Lipsa concordanței este nesimțită, iar cândva, asta va trebui să stea altfel. Poate chiar opus.

Amân totul și pentru că griul dispare uneori, precum vinul, muzica, ploaia, energia, eu, tu. ...e mult prea plin de variabile și condiții. De oameni urâți care impun condiții. Și decizii ale inocenților ce sunt nevoiți să-și aleagă calea cumva pe ocolite, tocmai din cauza acelor oribili. Plin de variabile ce pentru mine totuși sunt atât de importante! Imaginația mea bogată dă rateuri când încearcă să vadă un univers de-al meu fără războaie sau tsunami-uri. Sau Mihai zburând, plutind, cântând, visând. Ind, înd. I-auzi: sunt darnici toți tâlharii în false jurăminte. Cum ar fi Mihai direct, lipsit de metafore, entuziasm, optimism și pesimism, narcisism amator, copilăresc? Dar Mihai fără să iubească, fără să cedeze și să se întoarcă să lupte? Mihai fără să iubească...

Credeam cândva că de multe ori universul rezervă scenarii care sunt incredibil de imprevizibile! Credeam. Și, ce zici, punem de un pariu? Adică, de un alt pariu? Sau începi și tu, împreună cu mine, să tremurăm cu tot cu pământul de sub picioare când vine vorba de presupus? Păi... Zău că și eu m-am săturat ca totul să fie atât de previzibil! Universul nu mă mai lasă să nu am dreptate.

Nu-mi lua în seamă aroganța. Codul meu binar se comportă haotic uneori și dau vina pe vin. La urma urmei, cine ar fi crezut că până și într-o zonă de confort poate exista o gaură neagră?

Război... cât de multe metafore, simboluri!

XX: -1, Sincope

Există mici sincope. Bine, e adevărat că uneori sunt gigantice, dar eu prefer să cred că toate sunt mici. Vezi? Astăzi sunt optimist. La mine am observat combinații ciudate - optimism și tristețe frumoasă. ...căci uneori uit de paradoxurile mele. Revenind, îmi displac sincopele, sunt fiziologice și rupte de realitate, dar sunt sincope ale sistemului meu, sunt sincope ale drumului meu și din când în când, datorită lor, mă simt ca și cum m-aș învârti foarte, foarte mult și aș face mișcări bruște - cred că amețit sau debusolat îi zice. Dar teribil de debusolat!

Prefer să închid ochii. Mă voi teleporta... Nu îmi doresc să am un drum și nu îmi doresc nici să ajung să trăiesc plin de concluzii umane. Când voi deschide ochii voi vedea marea - undeva de pe o insulă. Dar nu insula pe care o știam cândva, nu! Ci o insulă de pe planetă. Voi fi acolo. Nu-mi cere să explic, nici eu nu știu cum stau treburile cu lumile. Pot să-ți vorbesc, însă, despre... - încerc să găsesc un cuvânt cât mai potrivit și cumpătat - apropiere. Despre atașament. Deschid ochii și stau pe nisip, uitându-mi în larg. Și e aerul minunat de care mi-e dor... Atât de dor! Vreau să plutesc. Și mă duc să plutesc.

Dar până voi deschide ochii... Până voi deschide ochii se vor întâmpla câte-n lună și-n stele și galaxii. Ce faci, Everestule?

Reality Dream VII - Oblivion

Planeta... Planeta, draga ea planetă! Oare despre ce e visul ăsta lipsit de orice fel de sincronizare? Căci, în fond, muzica reprezintă singurul adevăr. Dar e mai mult decât atât. E mai presus de orice sentiment - le cuprinde pe toate: cuprinde iubirea, cuprinde ura, cuprinde furia, și tot așa. Mă cuprinde și pe mine. Devine în sine un scop. Muzica este un scop... Îmi place cum sună! Și, deși ușor temător față de univers, aș îndrăzni să spun că muzica este mai scop decât el. Egoistul zice să scriu că muzica este a lui. Nimic mai adevărat!

Planeta... Draga ea planetă! De când nu am mai vorbit despre ea! Dar am simțit-o gata să mă prindă de fiecare dată când am fost pe punctul de a cădea. Ce o să fie curând? Prea curând! ...adoptăm atitudini ciudate, care nu ne stau în fire. Ne prefacem că nu ne cunoaștem, când ajungem să ne căutăm disperați din priviri, fiecare în hăul său. Astăzi ești tu, ieri sunt eu, mâine am fost amândoi. Și ne împărțim lupte dubioase pe ringuri dubioase. Eu sar, tu sari. Muzică... Muzică și mă face să mă gândesc mult. Cândva am împărțit luminițe. În subsol și etaj de planetă și indiferent de locul prin care luminițele au umblat, poate că în final găsim mult prea multă dreptate. Niciodată la noi! Nu îți devine totul gri astfel? Căci pe ring încă stă teama aia ciudată. Teamă atât de impunătoare, cu personalitate puternică! Și încă ceva: începe să mă descumpănească necunoscutul - nu mai e cum obișnuia să fie. Ajung să uit când am fost ultima dată entuziasmat de... Heh, e sumbru acum.

Draga ea planetă! Uite că... Uite că mă ține bine! Indiferent de orice urmă de actorie proastă. Oh, și mai ales indiferent de mine! E cel mai complicat - acest „mine”! Indiferent de încercările mele zadarnice de a mă simți vinovat, de tonele de momente în care mă pierd, de... Indiferent. Indiferent de natura mea, de natura mesajului meu. Nu uita să mă judeci!

Muzică! 

Reality Dream VI

- Of, ești atât de aiurit!

- Știu! îî zic. Dar nu pot face nimic. Așa mă simt, așa sunt... Așa sunt, nu?

Tace. Habar nu am ce presupune asta. Tace des, oricum. Și mă privește cu ochii ei... clar, mă studiază din nou. Uneori mi-e teamă că nu mă cunoaște deloc! Dar, pe cine păcălesc? Nici eu nu mă cunosc atât de bine cât mă cunoaște ea. Și atunci de ce sunt orgolios când îmi răspunde, arogant, ce-i drept, dar adevărat? Doare adevărul, așa-i? Și mai tare doare când încerc să iau toată situația în propriile mâini, să-i demonstrez că am dreptate. Dar mă înșel teribil de mult... Într-adevăr, sunt aiurit. Tot timpul. Dar nu doar aiurit. Sunt fraier. Sunt foarte fraier. Sunt foarte fraier crezând că sunt un supererou. Că sunt superMihai. Nu e timpul de superMihai. Zău! Ar fi fost timpul să fiu obiectiv, să las... să las orice slăbiciune la o parte.

- Poate nu sunt făcut pentru asta! spun. Poate că sunt slab... Poate că există motive pentru care se întâmplă ce mi se întâmplă.

- Iubești, Mihai?

- Sincer?

- Da, copile, sincer...

- Iubesc.

- Și atunci?

Evit puțin să îi răspund. Nu rezist și zic:

- Nu am curaj. Acum chiar nu mai am. Ce diferență ar face?

Se uită la mine mirată. Își ridică o sprânceană și pare amuzată:

- Ce diferență ar face? Pff, Mihai... Dacă ai fi lăsat prostiile la o parte... Hai să o dăm cinstit! Te simți cumva vinovat pentru... Pentru orice? Dar răspunde-mi sincer!

Nu vreau să îî răspund. Orgoliul meu e incredibil de atacat. Dacă mă simt vinovat? I-aș zice că da. I-aș zice că da, pentru că nu m-ar mai judeca. Dar m-aș minți pe mine... Aici, eu nu mă simt deloc vinovat. Și i-aș spune și asta, însă apoi mi-ar cere să fiu obiectiv față de întreaga situație. Și îi știu concluzia. Mi-ar demonstra pe față că mă mint, că sunt jalnic, că trișez, că orice. Că nu sunt corect. Mi-ar da atât de multe exemple încât noaptea asta nu ar fi suficientă. Iar când aș dormi aș visa despre tot ce s-a întâmplat și aș începe să mă gândesc constant la tot ce zice. Tot ce zice și... și are dreptate! Ascund tot ce vine din interior, așa.

*

...undeva în mintea mea suntem departe. E mare. Iar totul albastru. Singurul lucru care e în mintea noastră e muzica. Cumva subtil, căci se aud clar de tot pescărușii. Inclusiv valurile... E mare. E mare pentru tine, pentru mine. E mare pentru orgoliul meu. E mare pentru muzica mea, e mare pentru ea, e mare pentru realitatea mea din vis. E mare pentru visul meu.

Anima (I)

Astăzi sunt realist. La noapte voi la fel.

Astăzi sunt pe Pământ. Și nu, nu e trist! Aș fi fost și eu tentat să spun așa. Dar nu. Astăzi încerc să fiu mai bine. Să fiu mai bun. Cred că este vorba despre maturizarea așa cum o văd eu acum. Sau de optimism. Sau amândouă. Maturizare așa cum o văd eu... Nu te lăsa păcălit de variabile! Și citește încet! Strici farmecul cu rapiditatea ta. Oh, da... mă joc cu ce apuc! Cuvinte, muzică, viață, copilării... Citește și mai încet!

Sunt conștient că nimic din tot ce fac și ce gândesc nu va rămâne. Cronos, detestabilul, are grijă să șteargă tot. Și chiar și așa, nu mă împiedică nimic să am momentele mele de visare și entuziasm. Sunt atât de egoist încât pot să trec peste orice demotivare divină.
Astăzi, pe Pământ, ar fi fost frumos să fie minunat. Dar nu este. Încă mi-e dificil să cred în mine și să fiu prea autoritar.

Închid ochii și sunt în București. Într-un București liber, mohorât, gri. Și plouă. Plouă rece... probabil e noiembrie. Și e post-rock-ul meu iubit în căști. Îmi simt pieptul atât de plin! Tristețea e frumoasă din când în când.

Astăzi, pe Pământ, mi-am oprit regretele. De ce să am regrete? Într-un Big-Bang precedent aș fi avut. O grămadă! Dar, la urma urmei, chiar am făcut ce mi-a stat în putință, nu? Și ce nu ține de mine... nu ține de mine! Reușesc încet să mă desprind de obiceiul prost de a crede că pot schimba lumea. Nu, nu, nu pot schimba lumea. Și iarăși, nu e un lucru trist. Dacă ar fi fost așa, era ca și cum m-aș fi jucat The Sims. Mi se pare mai frumos să găsesc lucruri, întâmplări, oameni, persoane pe lungimea mea de undă. Și așa e natural. Ar fi. Diversitatea și diferențele sunt frumoase. Hmm, îmi place de mine când gândesc așa. Și nici măcar nu sunt convins că aș vrea să fiu astfel constant, permanent. Căci de cealalta parte a universului sunt eu, iritat de ipocrizii, subtilități care fac doar să treacă timp și energie aiurea. Deranjat de iresponsabilitate, rânjesc în fața celorlalți cu ochii însetați de o victorie amară. O victorie pe care aș fi preferat să nu o am. De atât de multe ori! Dar îmi da inspirație, îmi zic. Iar poate într-o zi, voi scrie cărți. La ce bune? Acele victorii mă înfrâng până și pe mine.
Poate că peste mulți ani mă vor decora.

Mountain Tops

Getting away, there is a new story ahead.

Și am pornit cu doleanța de a-mi crea un fel de Redemption. Muzică și tren, plus culoarea aia genială a cerului - albastrul de dimineață. Așa se numește el! E dimineață, da... apoi vine Bucureștiul. Și iarăși muzică. Incredibil de influențabil, dragul de București.

Da, presupun că e corect Redemption. Frumos scop.

Am învățat să ascult muzica mai bine. Învăț asta probabil cu fiecare concert, cu vizitele mele în București, cu mintea mea pierdută, cu orice respirație greoaie... cu toate momentele care mă fac să respir mai greu, să-mi fixez mai bine amintirea. Vreau să țin minte cât pot de mult din starea asta - nodul imens din gât, dar mai ales bolovanul de pe piept. Imaginează-ți doar că e un bolovan plăcut. La urma urmei, consider că dacă rămân cu asta... eh, ar fi un fel de resetare a tuturor principiilor. În caz contrar, muzica își schimbă rolul într-un mod fundamental. Căci treptat, mica mea experiență, dar în special nodul și bolovanul, ajung să definească în sine ceva ce aș putea numi fundație a zgârie-norului pe care mi-l creez. Cred că îmi doresc asta... Mie mi se pare o fundație stabilă! Probabil creația va fi gri. Sau colorată. Sau amândouă - dar fără oscilații! Singura posibilitate este să existe concomitent. Dificil? Niciodată.

*

Îmi place mult gustul pe care mi-l lasă vinul. Și Bucureștiul. Iar împreună îmi sunt... ah! Și Dandy Warhols - Hells Bells. Sau un Detective Privee.

Îmi place mult Bucureștiul. Astăzi a fost liber, rece și frumos; aș îndrăzni să spun melancolic, cum îmi place mie. Iar el e capabil să îmi lase și bolovanul. Bolovanul de București.

Vezi tu, pentru mine frumosul nu se rezumă la energie. Frumosul e și el trist din când în când.

*

Hmm, probabil aș ajunge să fiu de acord cu orice dispariție de-a mea. Voi călători alene, voi descoperi munți și voi acoperi galaxii. Mă transform într-un outsider al lumii mele și mă adâncesc din ce în ce mai tare în ce se presupune a fi lume necunoscută. Poate ajung să o cunosc. Iar OZN-uri nu există! De fapt, nu există viață deloc. Aici, copii, am asteroizi, stele, munți, comete, awesomeness și, mai apoi, orice îmi trece prin minte. Ce vine după... Ce vine după nu contează acum; ne vom ocupa atunci de asta.

*

Probabil că dacă aș fi locuit în București, aș fi fost și eu nedezlipit de o carte cât aș sta în metrou. Îmi place să îi văd așa - pierduți în cărți, discuții, tablete sau telefoane, gânduri și rareori în muzică. Sunt interesanți și atât de distanți! Și diversificați. Nu m-am simțit judecat când femeia creață și roșcată cu palton portocaliu mi-a descoperit privirea. Se uita ca și cum mă înțelegea. Iar loialitatea ei față de mine a fost copleșitoare - puteam să jur că nu se va întoarce. Palma stângă pusă pe omoplat...

Oamenii sunt interesanți.

*

Orice îți trece prin minte, eu plutesc. Crede-mă pe cuvânt!

Cosy

În sesiune am învățat că optimismul poate fi direct proporțional cu numărul de căni de cafea băute. Iar acum sunt plin de optimism. Nu mă mai sperie infinitul de subsubsubramuri ale nervilor sau arterelor și nici tracturile talamice. Din păcate... probabil voi pica, din nou. Și sunt optimist, la modul că (sadic, știu!) aș prefera să dau în toamnă știind că o să știu totul bine, dar îmi creez un fel de misiune imposibilă, având în vedere că nu o să fie singura materie. Plus că la fel am gândit și în anul trecut și am gândit așa degeaba. Dar, desigur, de data asta o să fie diferit. Îmi place sistemul nervos și îmi place să știu. Îmi place mult să știu și să iau examenul pe considerentul ăsta, nu pe baza norocului. Nu aici; am motivele mele. Doar că am fost copil până de curând și, mna, în fiecare clipă realizez câte ceva nou. Mai ales în sesiune... Este vorba de priorități. Și nu voi înceta niciodată să mă pun pe primul loc.

Și ciudat este că în ultimele luni scriu cu așa mare ușurință! Sper să nu dispară starea asta - în ciuda oscilațiilor imense, am tot prins momente frumoase și cosy. Îmi place să fie cosy, poate cel mai mult.

86

Aș vrea să pot plânge. Pentru că doare.

Uite-ți, copile, valul pe care l-ai vrut. Îți place? E așa cum ți-ai imaginat? Simți bolovanul de pe piept cum te-apasă și o tot face? Zi-mi ce mai simți... Sau nu ai glas?

...doare. Totul. Și fizic și psihic. Now what? Zău, acum ce o să fie? O să mai fie ceva? De ce e atât de... straniu? Credeam că o să am puterea de a scrie. Dar nu mai am putere deloc. Stau și mă holbez în fața monitorului și... atât. Îmi pare rău, probabil voi ceda sub presiunea haosului. Am dat drumul la robinet.

Instrumental II (High Hopes)

Încerc să stau treaz - am eu impresia că acum corpul meu se descurcă mai bine astfel. Că dacă dorm, mi-ar fi mai rău. Se comportă ciudat. Mă străduiesc să nu bag în seamă mahmureala care parcă-mi dă târcoale și chiar vreau să uit că iarăși am scrâșnit din dinți și că încă mă doare. Poate rămân fără dinți.

Iar mai mult decât toate, încerc să nu bag de seamă că 2012 nu mai există. Îmi pare rău de 2013, e atât de neînsemnat! Plin de resemnare, dezamăgire; e doar un an, câteva cifre înșirate. 2013 e foarte, foarte previzibil. Și ca un fel de rebound... ceva. Anul care tocmai a trecut s-a bucurat de prea multă atenție și le-a furat asta celor care urmează. Va fi tare liniște o perioadă.

Pentru prima dată în mult timp, încep să cred că sunt dezinteresat de viitor. Poate e doar acum. Eh, știu cât de imprevizibile îmi sunt oscilațiile, așa că nu mă mai arunc să promit, să zic, să bag mâna în foc - un lucru bun și interesant pe care mi l-am însușit în anul ăsta ce a trecut. Măcar teoretic, practica vine de la sine. Mda, zău că nu îmi pasă de regrete acum, de victime colaterale. Ar trebui să-mi pese, nu? Cu toate astea, încă mă simt blocat când știu că trebuie să fac alegeri. ...să încep să adopt atitudinea pe care o vânez de prea mult timp. Dar... mă simt vinovat pentru orice aș face. Nu pot să scot sentimentul ăsta din mine. Și este amuzant faptul că eu chiar am crezut despre mine că îmi place noul. Eventual, dacă există un nou previzibil. Altfel, nu-mi plac riscurile deloc când știu că nu există certitudinea siguranței mele. Sunt patologic de egoist în situațiile astea. Trebuie să îmi iau cumva inima în dinți și să, nu știu, mă cunosc.

Iar teleportările mele printre, între, dintre stări nu mă ajută absolut deloc. Cum să mă pot hotărî când nici nu apuc să mă lămuresc cu ce am prin minte, că imediat simt ceva... opus. Mi-aș dori să pot fi furios pentru mai mult timp, măcar așa n-aș sta prea mult pe gânduri. Fuck it!

*

Sper să mă apropii cât mai mult și cât mai repede de eu, de potențialul eu, de proiectele pe care le am în cap, de vise... All in all, 2012 a fost messed up - m-am exploatat în feluri sadice. Mi-aș găsi scuze, dar cred că aș fi patetic. Și știu că nu sunt așa cum, ironic vorbind, am (?)încercat să-mi dovedesc. Habar nu am ce căcat am făcut.

Gata, nu mai vreau să fug de responsabilitate.