proiectul 667

Aș scrie despre tine. Ți-aș vorbi, cred. Câte în lună și în stele. Dar mi-e frică acum să mă uit acolo dacă ești pe cer, pentru ca nu vei fi... Așa-i? Mi s-a spus că tu ai pereche. Un fulger pereche. Îi păcat, că amu’... Mamă, sunt atâââât de electrocutat. Și mintea mea o ia razna. Neuronii fac sinapse aiurea. Nervul IX la un moment dat ajunge să fie V. Îți dai seama? Păi iubire, asta-i biologie. Nici măcar eu nu o știu. Și, Dumnezeule, acum nu se va apuca vreun medic să mă citească, nu? Și nici fulgerul nu dă la medicină. Îi (la) uman, așa știu. E fulger (de) uman, frateeeee. De ce nu trăsnește acum? Cer prea multe? Am realizat atâtea și e ciudat, pentru că acum aș simți nevoia să fac niște ritualuri d-alea de chemare a furtunii. Că apoi când mă voi trezi, cât de mândru voi fi, dar pulsul tot îmi va sta pe acoperiș. Coaie, spune-mi dimineață că nu am nimic de pierdut. Dar acum, căcat... VĂD DOUĂ FULGERE. Cred. Și e mind-numbing. Fucking. Whatsoever. Îmi vreau pacea. Îmi vreau... totul

Puțin mai devreme, fulgerul a revenit. Este… știi, nu mă pricep atât de bine la culorile sale. E un fulger tot roșcat, dar nu atât de aprins ca cel de dinainte. E un fulger genial. E un fulger nou, totuși. E un fulger care, sper, nu mai are treabă cu Hermannstadt-ul. Precum avea îngerul - îngerul din Hermannstadt. Dar acum e un fulger. E un fulger care… m-a trăsnit în ianuarie. Fulger de ianuarie. Fulger ce m ă face atât de agitat. Nu am mai fost așa de... Și tremur. E frig și sunt al naibii de agitat. Și... simt că fulgerul ăsta e al meu. Poate nu este. Dar simt așa. Vreau să fie așa. Vreau să fac ceva în privința fulgerului. Să-l atrag? Să îmi semnalez prezența. Și intenția. Dar... nu, nu pot face asta. De ce, căcat? Iar mă izbesc de aceleași ziduri. El tot acolo e, eu tot aici. Și acum încep discuțiile despre „what if”, vise și „de ce”. Nu, nu, nu, mă abat prea mult de la fulger. E special. E un fulger care m-a făcut iarăși să îmi placă ninsoarea. E un fulger atât de mind-fucking.

Scrisă - 23 iunie 2010, modificată - 30 noiembrie 2010. Abia ai trecut peste o chestie nașpa, grea. Încet, încet, te repui pe picioare și îți spui că data viitoare nu va mai fi la fel. Astfel treci printr-o perioadă de tranziție în care îți impui anumite principii pe care crezi că le vei urma în perioada ce urmează și care te vor ajuta să-ți găsești calea spre liniște. Îți promiți că vei fi mult mai calm și că nu te vei mai implica sentimental în orice acțiune sau relație, nu la modul în care te-ai implicat în trecut. Îți spui și îți vei spune repetat că fericirea ți-o câștigi singur și că nu ai nevoie de un suflet pereche, o bere, un concert, și așa mai departe, și nu vei mai tânji după toate astea. Totul depinde doar de tine. După cum am spus, tu chiar crezi chestiile enumerate și le pui în aplicare: nu mai cauți disperat o relație, tu știi că totul va fi bine și o să reziști și fără concertul trupei tale preferate. Și trece o perioadă, totul fiind în regulă. Nu are absolut nimic rău

Scrisă la 10 februarie 2010 și modificată în 28 noiembrie 2010. NOTĂ: Orice asemănare cu persoane sau evenimente reale este pur întamplătoare! Partea I - Fulger Plouă în București și asta mă face să mă simt mai bine, mai ca acasă. Nu am crezut niciodată că orașul poate îmbrăca genul ăsta de haină. Am mai simțit Bucureștiul melancolic, căci mi se pare puțin depresiv, însă în felul ăsta niciodată. Pentru mine, capitala îmi aducea, cel puțin, aminte de căldurile insuportabile încă din primăvară. În cele din urmă, mă bucur, iar imaginea îmi va rămâne cu siguranță în minte poate pentru totdeauna. Mă apasă. Nu știu cât timp a trecut de când nu am mai văzut-o, însă mi-e dor de ea. Foarte tare. Fără telefoane, fără messenger, fără mailuri. Nimic. Recunosc că am avut nevoie de o perioadă în care să nu vorbesc cu nimeni, să mă resetez. Pe motivul ăsta am pierdut șirul evenimentelor. Efectiv am rupt legătura cu ea și nu sunt mândru. De ceva timp m-a frământat toată treaba asta. Cred că

De fapt, ție ți-e frică de viitor. Ți-e frică de faptul că la un moment dat s-ar putea să ajungi să fii ca restul. Să te plafonezi. Nu există nimic să te diferențieze de ei. Și pe bună dreptate: la urma urmei, de ce ai fi tu cel special? Sau, mai bine zis, de ce ai fi tu mai special decât ei? Știi cam pe unde au ajuns, și cum am mai spus, te înspăimântă faptul că simți că te îndrepți și tu spre acea groapă. Fie că vrei, fie că nu. Toți vor să schimbe lumea la vârsta ta, nu? De aceea, văd că tu nu faci nimic. Spui des că pierzi timpul aiurea, îmi povestești despre mii și mii de idealuri ale tale, dar... Nu faci nimic. Renunți așa ușor? Nu faci nimic pentru că poate vei eșua. Consideri că este un mecanism de apărare. Că de, de ce să te chinui să faci ceva și să fii fericit? Viitorul tot viitor rămâne, crezi. Dar te îndrepți singur spre acel viitor!   Dacă vrei să-l eviți, evită-l! Pentru că, dragule, uiți un lucru esențial: viitorul nu este scris nicăieri. Apoi, te consideri un fel de Du