Raudt og Svart
Nu îmi dau seama cum trece timpul pe lângă mine. Și toată iluzia aia cum că aș fi nemuritor a început demult să se clatine. Observ tot mai multe neînțelegeri în mintea mea, îmi dau seama cum ar trebui să funcționeze totul, însă încă mă gândesc la asta ca la viitor și nu prezent. Mă doare, într-un mod metaforic, căci îmi pare să fiu lipsit de sentimente, că am scris despre asta foarte mult, mai ales în ultima vreme! Și mai observ în mine că mă transform încet în cel pe care îl detestam, acel tip de creatură. Încep să uit de mine. Nu mai am zâmbet. Cresc și cred că asta e una dintre perioadele în care nu aș avea voie să uit cine sunt eu. Și nu înțeleg de ce fac asta... Nu înțeleg de ce nu mai cred că sunt un supererou sau de ce continui să reacționez stupid în fața unor situații stupide. Nici nu știu de ce mai am nevoie; mă simt debusolat rău, cu toate că am avut rareori momente în care puteam să respir normal - și eu naiv să cred că am scăpat! Nu înțeleg unde este toată motivația mea,