02 octombrie 2016

Cele mai îndepărtate granițe

Nici măcar nu mai este vorba despre călătorii, ci despre căutarea lor. Am obosit atât de mult... Atât de mult încât îmi promit că este ultima noapte în care mă las devorat de afeliul emoțiilor mele.
Îmi aduc aminte de acea vreme în care era suficient să închid ochii și să călătoresc nestingherit către lumea celor 667 de stele. Parcă totul s-a întâmplat ieri, iar azi am ajuns doar să scriu despre asta. Acea lume era plină de povești, iar un întreg infinit dintre ele aștepta să fie trăit. Instinctiv, am început să le aștept. Se întreceau în complexitate și au devenit tot mai definite. Paradoxal, pe cât de clar devenea totul, pe atât de intensă a devenit confuzia mea.

Acum nu mai este vorba despre Regat, Everest, Neverland sau Planeta Albastră. Toate sunt în regulă acolo unde sunt. Eu pe de altă parte... 
Mă simt atras de ceea ce aș putea caracteriza ca fiind „lumea lor”. Ori seamănă foarte mult, ori chiar e acea lume. Simt totul ca pe o provocare și aș vrea să știu dacă așa începe povestea nouă, cea pe care am pus-o la cale de ceva vreme – acea poveste, adevărata concluzie a primului capitol din tot, și câte și mai câte descrieri... În aventura asta pe care plănuiam să o trăiesc, totul începea din lumea lor, fără să știu însă încotro. Revenind, nu știu dacă ăsta e locul în care mă aflu acum sau nu, dar mi-e limpede teama că aș putea rămâne închis în afara Universului meu. De aici atâtea presupuneri... Poate provocarea e să-mi găsesc înapoi calea, nu să prind rădăcini în lumea oamenilor. Sau provocarea e să-mi creez eu altă cale complet diferită. Provocarea e să nu țin cont de nimic altceva decât de ceea ce simt. Provocarea e să las totul la locul său și să-mi văd de drumul din față. Ce să aleg? Limitele trasate, direcțiile în care mi-am ales să pășesc de-a lungul timpului, imaginea despre lumea lor, toate acestea sunt relative și cel mai important, mă fac să mă tem de posibilitatea de a fi pentru totdeauna departe de Universul meu. E o tendință, mi-e clar; și o capcană în care nu voi cădea.

*

M-am așezat în mica mea navă. Închid ușa, mă învelesc și îmi închei centurile. Stau cumva ghemuit, dar surprinzător de comod. Partea ciudată e că nici nu simt cum decolează și niciodată nu durează prea mult călătoria. Regula e să închid ochii și măcar să mă prefac că dorm. Nu mi s-a spus ce se întâmplă dacă îi deschid, dar asta a fost condiția să pot călători în Univers. Probabil nu aș putea înțelege ceea ce aș vedea și e pentru siguranța mea. Mi-e teamă însă că nava mea are nevoie de o nouă busolă. Nu-mi explic altfel ultimele destinații... destul de ciudate, deloc „pentru mine”.