Postări

Astral

De fiecare dată când încep să scriu, mă opresc înainte să termin o frază. Apoi șterg. Încerc din nou, șterg. Realizez că în toată excursia asta pe care o fac în jurul soarelui, doar asta fac, țin cont doar de soare, căci așa funcționează un sistem solar. E o lume pe care am trăit-o, uneori mai intens și alteori mai puțin decât aș fi vrut. Sau, să zicem că ar fi mai corect să spun aceleași lumi pe care le-am mai trăit deja. Acum urmez aceeași cale, căutând cu disperare în ciclicitatea asta orice ar putea fi diferit. Diferit și la fel, în același timp. Visul oricărui mic om de știință este să poată merge cât mai departe. Dar refuz orice asociere. Nu mai trebuie să înșir motivele pentru care îmi leg picioarele singur, iar apoi încerc din răsputeri să sar. Oricât de mult m-ai asigura că nu este singurul soare și că există mult mai multă viață în univers, mi-e teamă că asta nu-mi dezleagă picioarele. Am ajuns departe, știu asta, dar îmi trebuie mai mult. Ce este suficient de puternic pent…

Prolog pentru prima biografie (sau mai simplu, ”Leap of Faith”)

Imagine
                Voi închide imediat ochii și nu voi mai fugi. Mă voi opri pur și simplu. Fără să am un adăpost, fără să existe un pocnit din degete care să mă trezească în patul de acasă, unde sunt în siguranță. Fără să am vreo certitudine – căci da, da… să nu am una mă sperie. Vezi? Ai spune că mint, căci îmi plac surprizele. Chiar îmi plac. Simt că aș putea trăi doar pentru imprevizibilitate! Și cu toate astea, îmi calculez (aproape) fiecare respirație. Să revenim. În clipa imediat următoare mă voi lăsa pe spate – îmi dau drumul fără să am habar de consecințe, dar ele vor exista. Poate voi fi prins, poate mă va durea, poate voi înceta să exist. Dar dacă m-a învățat ceva Cronos, este că le vom afla pe toate la timpul potrivit – nici mai devreme și nici mai târziu. Clișeic, ok, dar…
    Tic. Tac. Tic. Tac. Știu că ne înconjurăm de începuturi și de sfârșituri. Atât de multe încât acaparează clipa de acum. Atât de multe începuturi, atât de multe sfârșituri, atât de puțin prezent. Atât de …

Dimineața unei nopți prea lungi

Imagine
A fost un moment într-un trecut parcă îndepărtat în care am renunțat la „de ce?”. Motivația o am atât de bine întipărită în minte – în încercarea de a mă concentra pe ceea ce mi se întâmplă acum și de a scăpa de căutarea unor idei aparent irelevante. Nu numai că nu a funcționat, dar în acel moment mi-am ucis curiozitatea, imaginația și parcă și o parte din nucleul Universului meu. Treptat, m-am dezgolit și de principii, în încercarea de a le reclădi complet, să fie puternice de la un capăt până la celălalt.
                Trebuie să îmi găsesc sensurile. Îmi pare că devine tot mai greu să fac asta, căci energia de care am nevoie se află în partea nepotrivită a acestei galaxii. Să ajung acolo sau să îmi creez energia aici, unde mă aflu acum... Pe deoparte, tot timpul mi-a plăcut să călătoresc, doar că am făcut asta de atât de multe ori, încât simt deseori că farmecul a pălit, iar destinațiile au devenit neinteresante; dar ar fi o călătorie nouă, știu, una în care aș fi…

Scafandrul fără cască

Imagine
Mintea mi-e plină de imagini și povești, chiar dacă tace (acum).
* Mă uit către tine, apoi închid ochii și cum îi deschid, marea se desfășoară în fața noastră. Stăm în fund pe nisip și din când în când, valurile ne udă picioarele desculțe. Fii fără grijă, locul acesta e doar al nostru. Aşază-te pe spate, trage aer adânc în piept, privește cerul fără nori și lasă clipele să te cuprindă, alături de aer, de miros, de sunetele valurilor și de infinitatea cerului. Memorează… Imediat cum expiri și clipești, vei simți că sunetul valurilor se amplifică, iar cerul nu va mai fi fără nori. Te ridici în picioare și vântul îți va răvăși părul tot mai tare. Apoi, de la primele picături de ploaie până când devii leoarcă vor trece, din nou, doar câteva momente. Fii fără grijă… Să nu cumva să ai tentația să te adăpostești! Doar memorează... 
Uite, așa-i natura și așa funcționează ea. Imprevizibilitatea o face tare frumoasă. * Indiferent de câte attosecunde sau ani lumină distanță avem între noi, suntem …

Povestea Refugiului (din Mijlocul Iernii)

Imagine
sauLOCUL UITAT MAI MULT DE MINE DECÂT DE LUME
Parcă orice aș face, dau voie timpului să treacă și de fiecare dată când îmi promit să mă întorc acasă mai repede, ajung tot după apusul soarelui. Iar acum, de când cu iarna, e și mai dificil. Culmea, frigul ar trebui să mă motiveze în plus, așa-i? Nu se întâmplă... Măcar cerul e senin, nu a mai nins de două zile. Cum privesc în sus, mă decid să mai stau puțin afară. Chiar că nu am mai văzut stelele așa de ceva vreme. Mă îndrept spre bușteanul din fața casei, apoi mă așez, înjurând printre dinți imediat ce mi-am simțit pantalonii reci atingându-se de piele. A trecut repede senzația, iar acum privesc iarăși înspre cer. Ce lume mare... Nu cred că mi-ar ajunge două vieți să număr toate stelele. Ce infinitate... Norocul nostru este că nu avem posibilitatea să fugim către ele. Cine s-ar putea decide încotro? Frigul îmi aduce mintea înapoi. Mă dezmeticesc repede și fug către casă, până ca înghețul să ajungă să mă țină locului.
Intru înăuntru și n…

Momente și monumente

Imagine
Munții, pădurile și apele vor fi aici și mâine. Și noi la fel, undeva. ...despre clipe și puterea lor simt că vorbesc de când lumea. Și despre perspective. Mă întreb, dacă încetez să diferențiez clipele atât de drastic, voi mai putea aprecia importanța unora dintre acele momente? Ca și cum nu ar fi toate importante... dar cine le poate uniformiza? Uniformizarea asta sună atât de... neinteresant, zău. Mi se pare că dacă le-aș privi pe toate la fel, aș pierde sensul urcărilor și coborârilor mele. Sună ca și cum totul ar deveni sec – nu e ceva ce aș putea suporta. Însă... cum ar fi dacă aș lua toate acele attosecunde, le-aș face ghem, aș construi ceva imens cu ele și nu ar mai exista una fără alta? Singura condiție fiind ca intensitatea să fie permanent puternică și frumoasă. Astfel aș mai pierde ceva? Of, însă cu cât mă gândesc mai mult, pare atât de utopic și... nu îți sună tot a uniformizare? Ce îmi scapă?
Munții, pădurile și apele vor fi aici și mâine. Și poimâine. Și noi la fel, undeva…

Tren către vârful lumii

Obișnuiește-te… Iarăși simt acea căldură pe care rareori știu să o descurc, să o înțeleg și să o simt pe deplin. Și ca de fiecare dată, îmi e teamă să nu o scap printre degete. Mă concentrez atât de mult pe asta, încât mă bâlbâi în gesturi și fața îmi trădează nesiguranța și teama. Apoi, mai e dualitatea mea stupidă… Oricum de cele mai multe ori ajung să cred că nimic din toate astea n-are niciun sens, căci de fiecare dată sfârșesc într-un afeliu – și de fiecare dată parcă ajung în colțuri tot mai îndepărtate și reci ale Universurilor. Dar, cu toate astea, nu pot să nu tânjesc după acele clipe în care totul pare perfect. De ce mi-e teamă de planetele reci, când știu că simplul fapt că există le face perfecte? Astăzi nu mai există nicio concluzie.
* Într-o zi, voi locui într-un tren. Imaginează-ți să fii acasă și, totodată, în fiecare clipă să fii în altă parte. Tot timpul în mișcare. …și astfel, să cucerești lumea! Teleportarea ar deveni inutilă, pentru că atunci ar fi vorba doar desp…