23 iunie 2013

Skit

Panică, frică, lene, emoții ciudate, orice fel de slăbiciune umană de care mi-am propus să scap de atâtea ori! Există ca și cum ar conta cu ceva în întreaga-mi existență, ca și cum Cronos nu va șterge cu buretele tot... acum sau mai târziu! Căci, nici măcar nu trebuie să fie în final ca să nu mai conteze. Zău. Și mai mult decât atât, e suficient să nu existe vreun fel de legătură cu situația în sine, că... dispare.
Și în același timp, cu aceeași motivație, de ce țin să dau nume în jur, să creez atât de multe lucruri, să povestesc, să mă nasc, să mor, să privesc peste umăr, să dispar și iarăși să mor - repetat? De ce îmi mai pasă? Mai bine găsesc scurtături peste chestii care n-au niciun sens. Și așa pornesc... În cele din urmă, vom fi aici și mâine și de fiecare dată, într-o formă sau alta.
Restul reprezintă micul nostru secret pe care îl vom avea mereu.

14 iunie 2013

Skit

Să îmi aduci aminte de ziua în care voi începe să port palton.
Crezi că de mâine mă voi putea plimba pe malurile Nevei? Crezi că mă voi putea închide într-o cafenea micuță pe străzile înguste dintr-un orășel din Franța? Să privesc pe geamurile mari cum oameni îmbrăcați în paltoane negre merg alene prin ploaie, în timp ce eu uit de țigara pe care o țin între degete. Crezi că voi reuși să mă scufund în orele neîntrerupte de dark-jazz și căni de cafea? Crezi tu că voi reuși să fiu așa? Să-mi păstrez calmul și să fiu atotputernic...
Până acolo pare atât de mult; e departe! Eu prin universul meu, la ani lumină distanță de Franța, de Neva, de idealurile mele.

...căci de fiecare dată când sunt convins că reușesc să ies de aici, când mă văd în ozn-ul ăsta micuț și mă entuziasmez, nici nu apuc să mă înalț prea mult și gravitația planetei pe care sunt blocat mă trântește înapoi. Și nici măcar nu e albastră.

04 iunie 2013

Kantele

Vreau să stau într-o cafenea foarte mică și cosy. Vreau să plouă și... să fie ploaia mea. Să fie vremea mea. Toamna mea gri! Orașul meu, muzica mea, fulgere, tunete, întuneric. Cât mai mult întuneric. Să fiu eu cu singurătatea mea. Înghit în sec și îmi accept bolovanul pe piept. El oricum se așază singur și ușor. Cumva și-a câștigat independența de-a lungul timpului. Nu-mi place cum își face el apariția, dar eu cu bolovanii mei nu lupt! Vreau toamnă atât de tare! Atât de tare încât Cernobîlul mi se pare iarăși fermecător. Oh, și Siberia! Auzi, eram cumva doar amorțit și încep acum să simt? Încep să mă trezesc? Nu știu, încerc să înțeleg și eu ce se tot întâmplă! Cunosc doar faptul că dacă încep să pășesc prin ceața incredibil de deasă ce stă în fața mea, voi crea un nou haos. Poate chiar un perpetuum mobile. Panică! De data asta simplul și complexul stau în balanță, undeva pe Everest. Of, încep să râd - mă amuză teribil întregul ciclu pe care îl respect involuntar. Mă amuz teribil eu. Înghit în sec la fiecare conștientizare de genul ăsta... Trebuie să îmi omor gândurile unul câte unul, să nu le las nicio scăpare, nicio speranță. Trebuie să ucid orice tentativă de revoltă încă din fașă. Trebuie să păstrez liniștea pentru că...

Am impresia că dacă încetez să mai cred va fi altfel. Micul robot stă la pândă, vrea să urmeze calea bolovanului și să ia viață și el. Știi, ajung eu să cred că dacă anihilez totul, va fi în regulă. Dacă dispar toamna, cafeneaua, muzica, fulgerele, ploaia, eu voi fi în regulă! Ca și cum există o definiție clară; pattern­-ul ce trebuie urmat. Ca și cum există o definiție... Amuzant. Ajung să cred că micul robot acționează precum un antibiotic. Știe el ce știe! Dar auzi, definiție!

Uite-i cum au ajuns și la mine! Îmi zâmbesc, îți zâmbesc, vă zâmbesc. Cât încă mai pot, fug în ploaie și mă întind pe mijlocul șoselei. 
Jazz!

03 iunie 2013

Anima (II)

Câte avem de învățat! Deși habar nu am cât contează asta, la urma urmei. Și mă refer la tot ce se presupune că ar trebui să învățăm! Căci practic, orice încercare umană de a crea lucruri menite să rămână în istorie este atât de efemeră... Iar tot ce învățăm se pierde acum sau după. Ce nu se duce naibii? La ce mai contează istoria? La ce mai contăm noi? Spune-mi! Spune-mi ce rămâne cu adevărat! Și încep și eu să răd, împreună cu tine... Ne învârtim în jurul unor vise ideale, esențiale, inutile și urâte sau între. Orice ai încerca să îmi spui, în spatele oricărui lucru cât se poate de primordial se află egoismul. Iar tu îmi vei spune cât de lipsit de sens este labirintul cuvintelor mele; și al mesajului, evident. Și când începi să mă studiezi, începi să spui că trăiesc în trecut, înconjurat de regate, creaturi; și tot ce are un nume. Tot ce am creat, tot ce am personalizat. Tot universul meu căruia i-am dat viață! Când începi să mă studiezi îmi scoți în evidență un infinit de probleme, părți din mine ce trebuiesc retușate. Dorințe... Începi să-mi dai lecții despre moralitate, de parcă ar fi un obiectiv necesar care mă așteaptă cumva să iau totul în serios. Oh, eu, atât de imperfect! ...cu frică de responsabilitate, viitor și tot ce găsești în universul tău finit. De ce să mai iau ceva în serios? Și ce moralitate falsă! „Moralitate”... Când vom putea să nu ne mai rezumăm la definiții impuse de oameni? Repet, oameni!!! Când voi avea cu adevărat libertate? Când voi putea zbura? Fără minciuni, fără idei preconcepute, fără limite...  Mă doare și mai tare când simt că încep să adopt idei fixe de a gândi, pattern-uri. Observ cu ușurință - și pun pariu că și tu ți-ai dat seama! - că se începe cu ceva reguli prestabilite pe care trebuie să le urmărim. Și tu și eu și toată lumea! Pentru pace, zic... Și cu mai multă ușurință ajungi să presupui că țelurile sunt fixe. Sau nu există. Te arunci într-un haos, însă un haos controlat și incredibil de previzibil și penibil - știi de ce? A ajuns să fie ușor să te rezumi la lucruri materiale. A ajuns să fie ușor să renunți din prima. Ce presupune să nu continui, în cele din urmă! Oh, trebuie să-mi maschez gelozia și neputința cumva... Poate acesta e adevărul absolut și sunt prea încăpățânat să îmi văd cartea scrisă! Destinul. Trebuie să ne mascăm și hai să jucăm teatru în continuare! Să o facem împreună, că ne stă bine. Și ne prefacem! - în final, asta e singura noastră calitate adevărată.