23 august 2014

My little glimpse of sorrow

Am crezut și poate că mai există părți din mine care cred că Regatul există în forma sa pură, că există păstrat, gata să mă primească la fel cum era înainte să îl văd arzând. Am presupus în cateva rânduri că am reușit să mă întorc acolo și îl vedeam așa cum am menționat… frumos! Dar acum nu îmi pot da seama dacă a fost real sau eram doar cumva prins într-o țesătură a memoriei. Am văzut și am atins păduri și creaturi și mai ales sentimente. Doar le-am gustat, dar am crezut că sunt într-adevăr acolo. Faptul în sine că doar le-am gustat mă face să cred că e vorba de mintea mea care îmi joacă feste. Și faptul că îl simt în continuare sub asediu sau destrămat sau oricum, dar nu viu! Aproape că pot să empatizez cu ce este acolo. Dar asta e problema, că e doar aproape.
Încerc să apuc ceva, orice! Orice ar putea să mă facă să mă simt cu un bolovan pe piept. E straniu cum atunci când există o anumită ordine, caut haosul și viceversa. Sunt precum Universul însuși. Am nevoie de o explozie, să creez un haos ca să pot exista, iar când ajung în acel punct critic, îmi caut ordinea. Și din nou. Dar am învățat că există mai multe tipuri de rutină, iar unele dintre ele îmi plac. Căci m-am gândit că acest ciclu de care nu mă pot lipsi, a devenit o rutină. Da, am învățat mai multe. Am învățat că din când în când, am nevoie de o poveste pe care să o scriu sau care să mă scrie. Am nevoie să fiu copleșit de toamnă, de ploi, de muzică, de voci și personaje. Să fiu copleșit de muzică și de un pahar de vin. Am învățat că am nevoie de un haos, de acel haos. Atunci când există, mă scoate din minți! Dar atunci când nu există… nici eu nu mai exist.
Încep să nu mă mai aștept să găsesc un răspuns haosului, pentru că de fiecare dată este altul, dar același, dar altul, și, în fine, are relevanță doar relația mea cu acest haos.
Încerc să apuc ceva, orice! Și e atât de frustrant că mă simt atât de aproape de a sări în acel gol de care am nevoie, însă habar nu am unde să sar sau nu pot sau… Contează? Nu pot. Voi încerca să mă opresc, mă voi așeza și voi trage aer adânc în piept. Că poate caut prea mult.

Observi câte presupuneri?

07 august 2014

5063

- Unde mă duci acum? o întreb.
Strada pe care ne plimbăm nu îmi este cunoscută. Seamănă cu orașul meu gri, exceptând lipsa griului. Își întoarce privirea către mine, mă ia de mână, zâmbește și îmi spune:
- Nu știu!
Continuă să zâmbească.
De obicei nu îmi place să nu știu totul despre ceea ce nu ar trebui să știu! Într-alt univers paralel de-al meu, aș fi știut totul deja. Totul, crede-mă!
- Crezi în destin? o întreb.
Nu se uită către mine și nici nu pare să vrea să-mi răspundă. Mă trage în continuare după ea și... Nu, nu mergem rapid. Apucă să fie un ghid tăcut, mă face să mă atașez de clădirile astea, dar... Înțeleg că vreau să știu totul prematur. Eu simt că trebuie să...
- Trebuie să știu ce se întâmplă! În direcția cărui tsunami  mergem? continui.
Tace și tace și tace, iar eu devin neliniștit și incertitudinea în care fierb mă termină și chiar aș dori să știu încotro mă îndrept, pentru că... De fapt, vreau să știu, dar în același timp nu vreau. E... nu înțelegi, nu? Nici eu... oarecum. Însă poate în 365 de zile voi afla. Poate vom merge mii de kilometri și vom afla. Poate... Poate e doar furtuna de dinaintea calmului. Sau poate...

- Vei vedea! îmi spune.

06 august 2014

Șșș! Lasă-mă să mă mai bucur de acei ani...

Lasă-mă să mă mai bucur de ei, dacă mai există!
Nu îmi vine să cred... nu știu unde s-a dus timpul. Bunica mea zice că nu și-a dat seama cum au trecut ultimii 3 ani. Așa mi se pare și mie. Poate nu e ceva subiectiv, poate așa au simțit toți. Cu toate că nu știu ce importanță are... În final, e vorba doar despre un timp care trece, și...

Iarăși aveam atât de multe în minte, iar acum s-au dus. Vreau de fiecare dată să vorbesc cât mai mult, despre cât mai multe... Între timp, uit o parte din ele, devin irascibil, în final ajung să las totul baltă. Pentru că ce rost are? ce ar schimba? move on... și încerc să „move on”. Din păcate, toată întâmplarea asta se repetă; pot spune că este un adevărat ciclu. Încep entuziasmat și totul se duce pe parcurs, pentru că există acea bolnavă statistică din mintea mea și, evident, în final nu mai are nimic rost. Oh, am nevoie să vorbesc despre ciclul ăsta și despre lumile mele și despre tot, tot, tot.
Încep entuziasmat și îmi croiesc drumuri prin acest nou teritoriu descoperit. Sau pe care îl consider descoperit. Trebuie să îl explorez, iar imediat să îl exploatez. Trebuie să învăț tot ce pot, fără să mă tem. Nu?

*
Acel montagne russe cu care m-am obișnuit pare să nu mai existe și, nu știu de alții, dar „natura” mea o imită pe cea a Universului: este tot, apoi explodează, dispersează, se pierde, se caută, se găsește și devine, din nou, tot. Apoi explodează. Mă rog, o imita – la trecut -, căci nu s-a mai întâmplat de secole. Poate că e mult mai bine așa, că ar lipsi instabilitatea și totul ar fi previzibil... dar nu înțeleg de ce anume ar fi bine în stabilitate și de ce să fie totul previzibil. Nu, nu, eu înțeleg toate punctele de vedere, dar de la o anumită linie, nu sunt de acord cu niciunul. Toate drumurile mi se par aiurea, în neregulă. Orice decizie pe care o iau... Orice decizie pe care aș lua-o...
Chiar acum îmi imaginez că pentru a face ceva să meargă este nevoie de echilibru. Iar echilibrul, ca orice pe lumea asta, este relativ și deloc ceva ușor, nu este o situație de 50% - 50%. Ar fi fost simplu. Și cică totul este simplu, noi doar complicăm totul. Dar nu există doar alb și negru, doar cald și rece, doar lumină și întuneric, doar yin și yang... Nu, pentru că ar fi fost al naibii de ușor. Trebuie, în schimb, să mă decid ce reprezintă acel echilibru și care este el. Pentru că... oh, ok, astăzi încerc să nu îmi mai îmbrac cuvintele. Mi se pare că am de ales între lucruri diametral opuse. Mi se pare că doar astea sunt opțiunile mele. Iar eu încotro mă îndrept? Mă frământă tare, tare.

Totul are dimensiuni diferite în fața entuziasmului... sau în fața oboselii. Am ciudata obișnuință să îmi povestesc viața aleatoriu: în momente stranii, în clipe potrivite, însă ciudate, în attosecunde care au trecut, în vieți paralele, în locuri în care – aparent – ar înțelege oricine din ce anume sunt construit. Nu mă voi scuza niciodată pentru asta, nici măcar mie. Sunt eu aici și... sunt aici. Cu toate perfecțiunile și imperfecțiunile posibile!

Aș vrea atât de mult să te pot invita să-ți arăt din ce este construită lumea mea. Pentru că funcționez ciudat și mă gândesc în mod stupid la statistică... ei bine, statistica îmi spune că ar putea fi frumos. Măcar astăzi, măcar acum... Pentru că mintea mea funcționează straniu, să știi. Nu există niciun limbaj pentru ceea ce simt... De fapt, e doar muzică! Trebuie să înveți să o simți pe ea, în primul rând! Mai întâi pe șira spinării, apoi cum imediat îți trece fiorul prin brațe, antebrațe, degete... Simți? Sigur e acolo! Apoi se răspândește rapid în tot corpul! Simți că nu are cum să fie ciudat, greșit, urât. Simți că e frumos. Atât. Crește entuziasmul din tine și îți dai seama de tot ce este minunat și te înconjoară. Simți!