24 martie 2014

Reality Dream XI - Closure (II)

- Observi ce lumi paralele avem? Am impresia adeseori că ce avem noi mai merge doar din inerție...
Zâmbește și... atât. Of! Mă face să îmi dau seama tot mai mult cât de bine îi cunosc reacțiile. La urma urmei, e de înțeles. O privesc întristat și ea nu spune nimic; desigur, își fumează țigara și privește în gol. Știe că oricât aș încerca, eu nu pot menține nimic pe linia de plutire pur și simplu. Știe că mă chinui, știe că până și în privința gândurilor mele sunt așa.
- Nici măcar nu mă cunoști! îi zic răstit.
Din nou, nicio reacție din partea ei. Eu mă agit, vreau în zadar să găsesc ceva imprevizibil, de parcă ar schimba în vreun fel situația. Da, poate că sunt pe picior de plecare. M-am obișnuit să nu mai fac asta, cumva... iar acum mi se pare stranie orice astfel de posibilitate. Dintr-o dată, e greu. Dar totul e greu! Și într-adevăr, nu mi-am fost nici eu de folos, pentru că am fost același, dar altfel, încât să îmi permită să spun des că totuși nu sunt așa. E în regulă, nici eu nu înțeleg exact. Dar, uite, de multe ori, ceea ce am afirmat se afla în fața unui orgoliu nemărginit sau în spatele unor încercări asidue de a căuta niște răspunsuri – iar poate eu fac asta într-un mod mai grosolan. Adică pot fi de acord cu situații diametral opuse, căutând, în fine, o cale. Nici eu nu înțeleg exact cum funcționez, cum o poți face tu? Și aș fi vrut să înțelegi și tu asta, dar... Te-am supraestimat!

- Și dacă pleci, ce va fi diferit față de dățile trecute? Ultima dată chiar ai plecat, și tot te-ai întors!
- Voi învăța să... fac altceva, poate.
- O altă poveste?
- Poate că nu... Mă enervezi! Unul din motivele pentru care plec ești tu! Îmi pare că de foarte multe ori încerci să îmi arăți că ești superioară, sau ceva. Tu! În loc să ai încredere în mine și să mă susții... Până și atunci când mă îmbrățișai, o făceai de așa manieră încât simțeam de la o poștă că... Mda, oricum nu-ți pasă. Atenția și cu energia mea trebuiesc îndreptate în altă direcție. Ești acea parte din mine care trebuia să dea la actorie.

15 martie 2014

Dunkelheit - Auftakt

Nu este prea târziu, iarăși?
Dar trag de timp, aș vrea să nu se mai termine... Chiar și când mintea mea este prea plină de ceea ce se întâmplă doar ipotetic. Știu că imediat îmi voi pune capul pe pernă și voi adormi, împreună cu tot ce se întâmplă acolo – oriunde ar fi acest „acolo”. Mâine, când mă voi trezi, ceea ce am creat acum nu va mai exista, va fi pierdut. Profit de moment și beau ceva puțin mai tare, sperând să profit de cât mi-a mai rămas, poate... măcar să intensific totul. Și mă mai gândeam că poate voi reuși să las ceva în urmă, dar... nu prea vreau să vorbesc despre ce se mai petrece prin mintea mea. Am impresia că ai putea crede că gândesc prea mult, dar e doar un background.
Oh, o altă fracțiune de secundă în care mi se derulează lucruri aleatorii prin minte! Nu, nu, nu, nu privesc prea des așa-zisele „momente cheie”! Se întâmplă... uneori. Iluzie, mă mai vizitezi?

Amețit fiind, sigur mă voi mai opri într-un mic bar înainte. Dar, desigur, ca de obicei, sper că acum va fi ceva măcar puțin diferit! Și... chiar aș putea eu să fac față unei apocalipse? Haide, iubire, să începem să punem pariuri!

08 martie 2014

Apusul Leului Alb

Gata! Nu așa ai promis, că te uiți doar în față?

Doar că... nu mai am idei! Mint, le am, dar e puțin complicat. Puțin mai mult, întrucât mă uit în jur în timp ce alerg și constat că totul se schimbă cu fiecare pas, însă mintea mea nu. Și poate că aici e problema – nu ne mai sincronizăm nici temporal, nici spațial. Eu încep să acționez într-un fel straniu și departe și tu asemenea și acum, spre exemplu, tind să cred că ceea ce ne mai leagă este un fel de speranță a unui univers scris într-un anume fel. Și astfel, orice idee se împarte între infinituri de lumi paralele. Cu fiecare attosecundă se naște un nou univers. Și ce mai pot să fac? Doar mă așez în iarbă, întins, lăsat purtat de cutremure și de muzică. Mi-ar plăcea cumva să știu că și tu joci la fel, că alegi și tu calea mai ușoară. Iar atunci când lumea se va sfârși, oceanele vor îngheța complet și le vom putea străbate dintr-un capăt într-altul. Evident că va exista și acel sunet al lor, însă în acele vremuri vom putea și pluti deasupra norilor. Am să fiu eu, promit! ...nu doar o încercare nereușită de a-mi lipi o mască. Lasă-mă să îți arăt lumea când aceasta se va sfârși!