Apusul Leului Alb

Gata! Nu așa ai promis, că te uiți doar în față?

Doar că... nu mai am idei! Mint, le am, dar e puțin complicat. Puțin mai mult, întrucât mă uit în jur în timp ce alerg și constat că totul se schimbă cu fiecare pas, însă mintea mea nu. Și poate că aici e problema – nu ne mai sincronizăm nici temporal, nici spațial. Eu încep să acționez într-un fel straniu și departe și tu asemenea și acum, spre exemplu, tind să cred că ceea ce ne mai leagă este un fel de speranță a unui univers scris într-un anume fel. Și astfel, orice idee se împarte între infinituri de lumi paralele. Cu fiecare attosecundă se naște un nou univers. Și ce mai pot să fac? Doar mă așez în iarbă, întins, lăsat purtat de cutremure și de muzică. Mi-ar plăcea cumva să știu că și tu joci la fel, că alegi și tu calea mai ușoară. Iar atunci când lumea se va sfârși, oceanele vor îngheța complet și le vom putea străbate dintr-un capăt într-altul. Evident că va exista și acel sunet al lor, însă în acele vremuri vom putea și pluti deasupra norilor. Am să fiu eu, promit! ...nu doar o încercare nereușită de a-mi lipi o mască. Lasă-mă să îți arăt lumea când aceasta se va sfârși!