30 decembrie 2012

Randomness


Orice ajung să scriu...
Planetă.
Epsilon Eridani.
La capătul lumii și în țara aspră a minunilor.
Low self-control.
2012.
Povestea unui simbol.
Obsesie.
Evadare.
Very low self-control.
Bass.
Moarte stranie.
Regat arzând.
Gap.
Geneză.
Iubesc.
Operă.
Al treisprezecelea soare.
Masca.
Iarbă.
Trei părți.
Vin roșu.
19, 21, 13, 14, 5, 6.
Dans.
Schimbare.
Stele.
Zeu.
Albastru.
Zeu albastru.
Regat.
Zeu astronaut.
Pace.
Auschwitz.
Zeu negru.
Instrumental.
Pereți albi.
Dragon.
Chibrit.
Gaură neagră.
Și foc.
Zece etaje.
Lung.
Ceață deasă.
Crivăț.
Pădure.
Rusia.
Depth.
Noi, cei care locuim...
Sunet.
Constelații.
Australia. Atlantida.
Drum.
O lume la picioare.
Băț și bețe.
Bere nefiltrată.
Alune.
Călăuză.
Fum.
Alternativ Quartet.
Cetate.
Finlandeză.
Pierdere.
Leacuri.
Nebunie.
Plumb.
Înțelegere.
Karma.
Pian.
Cântare.
Straniu.
Vieți paralele.
Iubire.
Căldură.
Amețeală.
Alegeri.
Holocaust.
Bere limitată.
667.
Versuri.
Minciuni.
Motive.
Armonie.
Cheia fa și muncă.
Fantome.
Prima dată de câteva ori.
Pian, pian, pian.
Da.
Concert.
1+3+7+14, știi?
Голуби.
Energie.
Atingeri.
2013.

23 decembrie 2012

dream world


Am supraviețuit. Suntem încă aici... și tu, și eu.
Îmi urmează o perioadă de tranziție, întrucât Universul în care am crezut atâta timp, m-a făcut să nu mai înțeleg nimic din legile sale. Ceea ce face el mi se pare haotic, iar când una dintre acele legi îmi spune că „nimic nu este degeaba, fără rost” și nu se autorespectă, Universul își pierde sensul. E complicat și aiurea. Poate că nu voi pleca de aici. Ar însemna să te părăsesc și pe tine, să îmi părăsesc planeta. Oh, toată agitația asta mă induce într-o stare tare stranie. Haos peste tot și nu mă pot preface că nu îmi place. Chiar și așa, ajung astfel să îmi verific de două ori gândurile ce urmează să se transforme în cuvinte vorbite sau scrise, să nu cumva să întrec niște limite care m-ar băga în necunoscut complet.
Și nu te pot părăsi. Sunt mult, dar mult! prea atașat. Oh, planeta... Mă gândesc că, oricum, cel mai înțelept lucru pe care aș putea să-l fac este să las lucrurile să vină de la sine. Să nu mă mai complic cu dorințe și încercări de-ale mele (eșuate) de a face ca totul să aibă o anumită direcție. Iar asta poate că reprezintă cel mai greu lucru pe care l-aș putea face.
Poate cel mai în regulă este să fiu lovit de valuri aleatorii. Deși este o catastrofă magnifică: să știi că te îndrepți cu toată viteza spre un zid și totuși să accelerezi; să alergi către pierzanie cu zâmbetul pe buze; să aștepți, plin de curiozitate, clipa când se va alege praful de toate; este singura decepție programată, singura nenorocire previzibilă, pe care o vrei mereu și mereu (Frédéric Beigbeder). Poate cel mai în regulă este să nu mai încerc să acționez asupra ceea ce mi se întâmplă și să îmi pese câtuși de puțin ce urmează să se întâmple. Sau poate că e mai în regulă să cred că cea mai bună soluție este să-mi părăsesc acest nenorocit Univers. Dragul meu Univers, apropo... Te-am învins! Am avut dreptate până și în fața ta... Sau, știi tu, planetă frumoasă, poate că e și mai bine să îmi creez niște legi pe care să le pot încălca și să fie în continuare totul cum trebuie! Niște legi încălcabile și, nu știu. Habar nu am. Sensul lor poate fi nesimțit, aleatoriu sau inexistent. În orice caz, îmi este dificil să gândesc clar și mai mult ca sigur toate gândurile mele sunt exagerate mult. Tare mult. Norocul meu este că mă separă un fel de... граница.

15 noiembrie 2012

falling into nothingness


Astăzi mă simt stăpân pe mine. Aș îndrăzni să spun chiar pe întreaga situație. Nu este altceva decât... Nu știu, am un surâs constant pe față. Surprinzător, e doar surâsul și atât. Câta pace...! Mă întreb dacă într-adevăr există regatul meu, căci în jur, acum, e doar liniște. Poate că nici măcar nu sunt în lumea mea și am nimerit întâmplător aici. Și ce mă fac dacă îmi place? Ce mă fac dacă voi fi alungat?

Poate că nici măcar nu sunt eu. Ceva e diferit, observi? Neliniștea, creaturile, cetățile, labirintul poate? Nu le văd. Poate că nici măcar nu e surâsul meu. Îl pot împrumuta definitiv? ...zău că mi-e complet străin. Îmi pare evoluat - mult mai evoluat decât toate planetele mele. Și totuși, planetele mele stau și ele fercite acum; fără culori. Cred că sunt încă prea mic să mă pot juca astfel. Sunt momente în care nu-mi dau seama dacă planeta e albastră, roșie sau neagră. Sau gri. Cel puțin, asta pe care mă aflu acum. Despre ea, legendele zic despre ea că ar fi...

Cu surâsul ăsta, e singura monotonie care îmi pare acceptabilă. Acum și aici. Cel mai probabil, însă, voi fi alungat înainte să îmi dau seama. Sau regatului meu îi voi lipsi atât de mult încât va veni el însuși după mine. Mă leagă atât de multe de el încât caut în mod constant cum să evadez. Acum. Și sunt atât de multe paradoxuri... Înțelegi halul în care mă contrazic? L-ai putea accepta? Paradoxuri ce îmi arată cum orice este previzibil devine rutină. Urăsc rutina! Dar orice ciclu are un singur ton la un moment dat. Și poate astfel va exista un moment în care îmi voi construi o altă lume.

...simți cum vine treptat spre tine și te înalță? Și te înhață. Ieri un pic, astăzi un pic. Așa construiești tu poduri. Distruge-le cândva!

Totul îmi pare atât de riscant! Mult prea mulți „dacă”. Și eu urăsc să fac alegeri. Îmi displac regretele, și paradoxal, trăiesc atât de mult cu ele și mi le însușesc cu atât de mare ușurință... Știu ce se zice, știu ce îmi zic - sunt mai calculat decât îți par! ...și matematica are lacune! Mi-aș dori un infinit de universuri paralele și un switch. Mi-aș dori să fiu nemuritor și aș avea așa aproape tot timpul să trăiesc și să ajung la un infinit de concluzii în infinite moduri. Dar știu că farmecul e muritor.

După atâtea coborâșuri și suișuri… Ei bine, mă pierd în fața ta. Lumea mea de acasă e sortită unor explozii atât de ciudate și nemaivăzute și știu că nu este nimeni făcut pentru asta, nimeni nu ar supraviețui acolo. Îmi voi lua regatul și îl voi băga în carantină. Nu vei înțelege niciodată de ce am făcut asta, știu. Dar, te rog, ai încredere în mine… Vreau să plec.
Pune-mă să-mi construiesc o lume perfectă.

06 noiembrie 2012

Astăzi cad!


Dacă îți fur paradoxurile... Haide, serios, să ne îndreptăm către un alt soare. Poate ceva mai mare. Sau, cine știe? Poate că acolo sunt doi sori! Hai să ne învârtim haotic, să ne jucăm cu stelele, să le învârtim pe degete și să agățăm soarele ăsta micuț, pe care l-am lăsat în spate, de razele lui și să îl agităm. Să sărim prin găuri de vierme: eu în lumea ta, tu în lumea mea. Să ne întâlnim peste câteva ere, prin găuri negre aleatorii și să ne reamintim cine suntem. Și astfel, să colorăm galaxii și să plecăm de nebuni prin nebuloase. Iar poate...

*
Și ce mă fac dacă găurile astea nu există?
E atât de complicat... Nu-mi imaginez ce aș fi eu fără găurile mele negre. Vreau atât de tare să cred că ele există! Că oricând mă așteaptă și sunt dornice să îmi arate tot universul. E prea complicat și mă pierd în căutarea asta ipotetică și absurdă! Cum să nu existe găurile negre? Sunt amuzant.
În puținele clipe în care viața mea merge lin, într-o monotonie frumoasă, încep sa nu mai văd sens. Îmi rămâne doar să visez. Și, practic, fac asta poate prea mult. Însă știu că tot timpul este aici. Visarea, împreună cu muzica. Un fel de adăpost atunci când încerc să-mi văd regatul arzând. Uneori e obositor. Și tot timpul imatur.


*
Sper că marii regi se gândesc chiar acum să construiască un Everest mai mare pe o planetă mare și frumoasă. Nu va mai fi doar o iluzie... Și doar ei vor locui acolo. Va fi mult mai frumos ca aici... Vor locui printre o grămadă de fluturi, copaci gigantici și râuri; iar planeta va avea în curând câteva inele în jurul ei.
Take me, I'm falling...

Astăzi eu.


Mie mi-ar plăcea să fug undeva singur. Singur, singur. Să nu cunosc pe nimeni și nimeni să nu mă cunoască. Să fiu eu și o cabană micuță într-o pădure. Undeva prin munți - poate pe lângă Vatra Dornei. De acolo, mai urc vreo 2km și pot să văd Ucraina. Sau dacă nu, prin Siberia.

Am un stil atât de ciudat de a mă lega de tot felul de situații imposibile. Sau măcar foarte complicate. Și chiar îmi doresc să fac asta. În puținele clipe în care viața mea merge lin, într-o monotonie frumoasă, încep să mă panichez și să mă pierd tare.
Îmi place mult orașul meu întunecat. Și ploaia. Și seara. Și noaptea. Dimineața doar uneori. Îmi place mult și liniștea. Și oricând aș putea să spun că mâine mă voi îndrepta spre alt loc unde nu voi avea parte de tine, de regatul meu, de toate creaturile mele. Sau de mine. În altă zi, poate îmi voi pierde toată ziua hoinărind și căutând suflete pe care să le citesc. Sau doar voi hoinări... din galaxie în galaxie. Până de curând nu eram obișnuit cu dualismul meu sau trialism sau ce paradox o fi; dar știi, dacă l-aș fi atacat, m-aș fi comportat precum o boală autoimună. Am nevoie de paradoxuri și de oscilații. Ce ar fi Mihai fără ele? Ar fi existat? Și astfel pot ajunge cu întrebări primordiale în jurul Mihaiului meu. Poate construind în paralel un alterego pe care să îl pun să răspundă ...căci dialogul are un farmec aparte. Ce ar fi Mihai fără iluziile lui? Ce ar fi Mihai fără Everest? De fapt, nici măcar nu exista un Everest în adevăratul sens până... tu. Habar nu am cine ești tu. Nu știu cum să îți spun, cum să te numesc, cum să te citesc, cum să mă uit la tine, cum să te ascult. Tu și cu universul din zilele astea nu-mi sunteți de ajutor. Tu ai ținut morțiș să îmi umilești micile mele principii. Principii fragile. De ce ai ținut tu morțiș să îmi distrugi paradoxurile cu alte paradoxuri? Paradoxurile tale... ei bine, nu le cunosc nici pe ele. Și din cauza asta mă faci să mă simt ca și cum aș fi într-o gaură neagră.
Și ce mă fac dacă găurile astea nu există?

10 octombrie 2012

Iluzia unui Everest


Mă amuzi, pe deoparte. Cum adică, lumea noastră? Îmi confunzi lumea cu a celor din jur - cei din jur care se zbat cumva în mediocritatea lor. Jignitor, pe de altă parte... Lumea mea e plină de regate aflate în războaie uriașe ce nu se mai termină, e plină de sute de creaturi ciudate, e plină de haos, e plină de viață. Viața așa cum o văd eu și o creez. Dar știi, e haosul meu pe care îl respect. Nici nu prea aș avea încotro. Și pe geamurile ferestrelor regatului meu se vede lumea asta despre care vorbești că ar fi a mea. Pot să merg acolo, dar mi-e dificil și mie de cele mai multe ori. Sunt precum un vârcolac: mă pot transforma din când în când și ajung acolo. E interesant, la fel ca atunci când te duci și te plimbi în București și îți place mult, dar nu te-ai muta acolo.

Lumea lor e interesantă și din când în când frumoasă. Și fac abstracție cât pot de mult de creatorii lumii. Însă lumea, alături de viață, timp, gânduri, amintiri, temeri, lucruri spuse, nespuse, toate sunt niște iluzii. Niște iluzii complet neimportante, iluzii pe care le avem rareori, pe care dacă nu le uităm noi cândva, sigur ceilalți le uită. Habar nu am care este rostul meu aici, ce ar trebui să fac și ce nu, unde voi ajunge și nu voi ajunge. Ce știu este că... sunt singur. Tot ce este al meu va rămâne al meu, oricât de mult mi-aș putea dori să nu fie așa. Și pe măsură ce intru în toată povestea asta, ajung să mă pierd complet printre idei ce au ca definiție paradoxul. Accept ușor că nu știm de unde venim și unde mergem, că nu este ăsta scopul existenței noastre. Ci viața. Care, oricum, este o noțiune tare sensibilă ce poate fi atât de ușor dărâmată și călcată în picioare! Iar din punctul meu de vedere, singura definiție valabilă este cea personală. Vreau să mă folosesc de lumea mea și de tot ce mi se întâmplă să ajung în locurile în care m-aș șimți atât de bine! Îmi doresc atât de tare să fiu fericit de prezent, fără să îmi fac griji de vorbe nepotrivite spuse într-o seară aleatorie la prea multe sticle de bere, fără să îmi fac griji că am făcut fel de fel de prostii sau chiar și vorbele altora. Oricum nu o să mai conteze, nu? Îmi doresc să ajung în punctul în care să fiu capabil să nu mai compar prezentul cu trecutul iar atitudinea față de viitor să fie indiferentă. Îți permiți să aștepți ceva important? Totuși, nu este totul la fel de nesemnificativ în aceeași măsură cât este important? Fragil...

Toți suntem fragili.

08 octombrie 2012

Reality Dream V - Back Again


- Chiar ești mai bine? mă întreabă.
Studiază de-a dreptul toată camera din care am lipsit o lungă perioadă de timp, de parcă nu ar locui aici. Mi-a fost dor să stau cu ea ore în șir.
- Așa cred, îi spun.
- Sau așa vrei să crezi?
- Nu ai încredere în mine…
- Cum să am încredere în tine, Mihai? Mi-ai fost plecat atâta timp!
Îmi vorbește răspicat. Știu cât am rănit-o plecând, însă nici mie nu mi-a fost chiar atât de bine! Și știe asta, simte.
- Am avut…
- Da, știu. Tu tot timpul ai nevoie de perioade de… nu știu, schimbări? Căutări? Cum le mai numești acum?
Tac – îi dau dreptate. Încerc să mă explic:
- Am trecut prin cea mai ciudată perioadă. Îmi pare rău, serios.
- Pentru ce îți pare rău, copile? între timp își aprinde o țigară. Ție nu îți pare rău.
Nu îi răspund. Mă uit la ea cum trage cu poftă și încerc să o privesc în ochi. Simte asta, dar mă evită. Am lipsit mult, într-adevăr. Eram singura ei bază, eram singurul care îi eram alături și am dezamăgit-o…
Au trecut câteva minute bune, timp în care și-a mai aprins o țigară. Nu a mai rostit nimic, iar eu la fel. Stau în continuare în fața măsuței, fără să-mi fi dat nici măcar paltonul jos. Studiez camera încercând să caut diferențe, însă totul a rămas la fel, ca și cum nu ar fi stat aici între timp. Și probabil nu este un moment bun să vorbim despre asta. Mă îndrept spre canapea și ajuns în dreptul ei, mă așez lângă ea. Fumează în continuare cu aceeași poftă sinistră. Îi iau țigara din mână și i-o sting în scrumieră.
- Gata! Am fost plecat, așa este. Dar m-am întors! M-am întors la tine, să știi!
O sărut pe frunte și o iau în brațe.

*
- (…) a fost o neliniște lungă. Vreau să cred că m-am regăsit. Sau cel puțin am găsit o cale, căt e ea de mică, la mine. Nu știu exact, dar mă simt ca și cum…
Își ridică sprâncenele, privindu-mă nedumerită și îmi face semn să continui.
- Ca și cum aș fi acasă. A fost o perioadă în care am decăzut mult față de cum mă știai tu. Mi-e rușine de asta, sincer. Perioadă în care iluziile mă detestau, împreună cu tot felul de povești ce le aveam în cap cândva – unele dintre ele ostile rău!
- Dar ești acasă acum.
Îmi zâmbește.

19 septembrie 2012

XX: Toamnă

Liam - MMIX

Aș fi preferat să beau vin în seara asta. Ar fi complicat, căci mai am doar o sticlă de vin pe care ar fi trebuit să o beau cu multe persoane. În fine, mi-am luat must - e destul de aproape de vin. Probabil îi lipsește ce îmi lipsește și mie în momentul ăsta. Eh, și m-am pus la birou. Am dat play la un album Liam - știam de formație de ceva vreme, dar nu am îndrăznit să ascult până acum. Sunt post-rock, așa zic ei. Nu știu de ce în ultima perioadă nu am mai fost atât de tentat să caut formații noi. Am zeci pe lista de așteptare și nu am răbdare să le ascult. Cam așa e și cu concertele - nu îmi mai vine să merg atât de des. Poate că m-am plictisit până și de entuziasmul meu. Acum urmează să scriu despre mine... Așa, fără ocolișuri, ca într-un jurnal. Și încep.

Mă frământă mult toată treaba legată despre stări și caracterul/personalitatea mea. Am scris des în ultima vreme despre cum simt că am ajuns într-un punct mort sau am involuat. Sau am stagnat. Nici eu nu știu exact. Și a plecat totul de la niște perspective pe care le-am avut acum câțiva ani. Iar raportat la perioada respectivă... Ei bine, ajung încontinuu la aceeași concluzie. Am căutat soluții și le-am găsit. Fel de fel de planuri și idei și totul pornește cu „hai, de mâine faci ce ți-ai propus”. Și e un pic jenant pentru mine că zic asta și măcar de mi-aș ține o promisiune, mai ales că e față de mine, plus că... eu cred că pot! Am căutat tot timpul ocolișuri și am fugit de responsabilitate, presupun. Mi-am dat seama că totul ține de modul în care (ar trebui să) privesc lucrurile din jur. Și atunci mă întreb: ce este diferit acum față de ce eram/aveam acum câțiva ani, când mi-am setat acel „moment de referință”. Și, mai important, de ce nu aș putea să ajung la același calm pe care l-am avut atunci, chiar și pentru perioada aia scurtă? În ritmul ăsta devine un întreg ciclu și e amuzant. Și mai era și partea în care scriam despre cum am senzația că nu mai simt nimic. Parcă îmi fugiseră emoțiile - le aveam doar pentru perioade scurte de timp și chiar și atunci, de foarte multe ori, erau pentru motive banale mie, nimic ce aș putea fructifica. Și mai amuzant este că acum două săptămâni am fost lovit de un val, așa cum îmi doream. Proastă sincronizare, zic! Încă sunt în situația de a trage de mine pentru greșeli din trecut, iar acum și asta... Mă intrigă nemulțumirea mea. În loc să profit, să mă bucur... Mă simt complicat. Ce îmi doresc eu este un fel de haos ușor calm și ordonat. Îmi permit să îmi doresc paradoxuri, când eu însumi sunt unul.

Astăzi îmi place mult toamna și îmi doresc să fie una lungă. Vreau să ascult mult post-rock și să mă plimb prin București. Așa cum am scris în Storm, dar strict descrierea. Iar grijile mele să fie ...perfecte. Dar probabil mă vor lovi în mod constant gânduri ciudate și imprevizibile. Sunt frumoase, însă cred că pot fi și distructive. Nu este asta și ce mi-am dorit? Poate că paradoxul ăsta atât de esențial mie mă împiedică să ajung acolo unde îmi doresc. Încă nu mă simt subtil și parcă mă interesează prea mult ce se întâmplă în jurul meu; mai mult decât obișnuiam. Și încă nu sunt atât de misterios... Dar pe lângă a fi mercenar propriului sine îmi doresc și să ...fiu acolo, în mijloc. E fun. Paradoxul... Și mă învârt și mă învârt... Și vreau să cunosc oameni noi, din nou. Aș putea să fac asta și să fiu misterios și subtil pe ascuns, nu? Ceva de genul ăsta. Mi-e dor și am încercat/încerc să mă regăsesc în felul ăsta - căutând. Dar mă simt în continuare privind către o familie care nu e a mea, poate. Cam de fiecare dată. Iar acum ajung la starea aia ce mi-am dorit-o. Păcat că îmi e somn și mă doare mâna dreaptă. Ar cam trebui să închei.

E ciudat cum în ultima vreme mi se fac atât de multe legături prin minte cu vechiul „eu”. Nu e bine, cred. Am impresia că se suprapune cu ceva cu „trăitul în trecut”, dacă nu mă înșel. Universul se comportă sinistru și mă deranjează când simt că stările mele nu rezonează cu principiile pe care le am. Știu ce am de făcut, dar și aici este o problemă...  Încă mi-e greu să cred că pot să fiu și reckless și calm și calculat.

Simt că toată perioada asta se încheie - eu într-o constantă tranziție. Simt că sunt aproape de ceea ce îmi doresc. Și sunt foarte curios de zilele ce urmează să vină. Din nou, sunt optimist și cu sufletul la gură...

Am terminat de băut iar albumul e pe sfârșite. Somn ușor! De mâine mă apuc de învățat. Ultima dată pentru următoarea lună, căci îmi voi dori să dispar pentru un timp. Iar tu, universule, arată-mi ce poți!

06 septembrie 2012

Lumière


Am avut atât de multă încredere în tine! Sunt furios, să știi. Voi face tot ce îmi stă în putință să te distrug! Mi-ai furat ani din viață, aș putea spune... Până și doi ani sunt mulți! Iar perseverența ta... Continui și continui și continui! Ce câștigi tu din asta? Ți-am spus, te voi distruge. Dar înainte voi avea grijă să îți fur norocul, nu vei mai avea nevoie de el. Inspirație nu ai avut vreodată și nici stări frumoase și clar văd că scopul tău a fost ...nimic! Mă obosești al naibii de mult și din cauza ta sunt lăsat tot timpul pe dinafară și mă simt cum mă simt! Nu știu cum de s-a întâmplat să preiei controlul asupra mea. Habar nu am. Am avut câteva momente de luciditate de-a lungul perioadei ăsteia lungi, dar ai fost mereu acolo să te asiguri că nu mă îndepărtez de tine.

Vreau liniște să pot să fac ce știu eu să fac. Trebuie să mă întorc, am lipsit mult. Și tu ești în plus, zău! Puterea ta asupra mea... ei bine, curând știu sigur că te voi alunga de tot.

26 august 2012

Destroying this highway


Crede-mă că nu mai suport căldura... De fapt, nu știu ce mai suport.
Mă uit la mine și chiar încep să... Știi? Mă panichez. Nu îmi vine să cred cât de mulți ani au trecut; mă compar și observ cât de diferit sunt. Nu mai înțeleg nimic: se presupunea că mă maturizez și că toată „maturizarea” asta înseamnă înțelepciune și că voi învăța să trăiesc. Asta înțelegeam eu. Și știu cum eram atunci și cum sunt acum. Dacă mai sunt ceva.
Am nevoie de toamna mea. De noiembrie, fulgere, ploi fără oprire și apoi tunetele... Îmi vreau toamna înapoi. Vreau să mă joc și să mă înec în emoții, singurătate; emoții. Vreau al naibii de mult să mă trezesc din toată porcăria asta de „maturitate”. Vreau să rămân copil și să fiu așa cum eram eu tot timpul.
...e genial atunci când sunt inconștient, dar naiv! E genial să fiu cu mintea prin alte părți și să visez cu ochii deschiși și să-mi dau seama cum trăiesc totul. Mi-e atât de dor de toamnă și de ...acasă. De mine. Iar după toamnă va veni iarna!
Nu îți doresc să știi cum e să nu ai bolovani pe piept!

Am nevoie să zbor printre planete și din când în când să mă opresc într-o seară de decembrie cu zăpadă și liniște și muzică. Iar acum îmi vin în minte imaginile regatului meu... Știi despre ce vorbesc?
Și înțeleg și mai puțin din toată viața asta când îmi dau seama că toate luptele mele au fost degeaba, că părerile și percepțiile mele sunt complete eronate. Am ajuns constant în momentele alea oribile în care nu am știut ce trebuie să mai fac. Și imediat concluzia că eu ...sunt altcineva. Unde este copilul care își dorea să ajungă cândva în Siberia, care își dorea să învețe franceză atât de mult!, care citea, era narcisist și avea o grămadă de idei geniale? Unde?

Dă-mi toată agitația ta, vorbește-mi! Și apoi lasă-mă singur, să mă plimb și să mă holbez la ninsoare. Trimite-mă într-un oraș departe, singur, să te cunosc și după lasă-mă să mă întorc. La fel de singur. Să îmi fac griji și să gândesc mult, să mă întreb despre tine. Spune-mi „copile” și fă-mă să mă panichez și să am atât de multe de zis...

06 august 2012

XX: Proiectul 667

Tot timpul am încercat să construiesc un testament scris sau să îmi reînnoiesc acel „despre mine”. Nu am găsit inspirația de cele mai multe dăți ori răbdarea, care e foarte importantă pentru mine - rar o găsesc... Sau când le găseam pe amândouă și îmi făceam timp ajungeam la concluzia că aș greși scriind așa ceva din mai multe motive destul de simple: nu vor păstra o actualitate, tot timpul voi mai găsi ceva de adăugat, șamd. Dar dacă nu acum, când? Chiar acum se întâmpla un lucru nu măreț și cât se poate de lipsit de importanță, dar știindu-mă aici mă face să tresar.


Poate că ce am scris eu de-a lungul timpului chiar a fost lipsit de sens sau a sunat urât sau neinteresant. M-am străduit și vreau să cred că am potențial și aș putea să fac ceva mare și frumos. E mult până acolo, foarte mult... Nu am mai citit de secole și mai există și alte probleme pe care nu reușesc deocamdată să le depășesc. Probleme e mult spus, dar timpul mi se pare că se încadrează perfect în categoria asta. Din proiectul 667 rămân cu certitudinea că tot ce am scris a fost chiar ce am crezut în momentul respectiv. Și poate fluența limbajului. Hmm, mi-am adus aminte de ceva... Poate chiar cea mai twisted întâmplare. Știu că am scris pe undeva totul, dar din păcate nu găsesc. S-a întâmplat pe 22 august acum câțiva ani. Am rămas cu o mare parte din poveste în minte, totuși (și probabil că voi rămâne în continuare). Pe scurt, a fost o seară foarte ciudată - mă întorceam din București cu trenul și nu eram singur în compartiment... La început am fost foarte sceptic în ce privește grupul ăla (format, de altfel, din 4 persoane care se întreceau în ciudățenile lor obscure și vulgare), apoi le-am intrat oarecum în joc. Una într-alta, una dintre femei a citit ce aveam eu la mine (obișnuiam să îmi iau după mine lucrările). Mi-a spus să nu fac prostia să renunț la scris; mi-a spus că povestea mea va fi tristă pentru că sunt... așa cum sunt eu. Se baza pe faptul că ...eu și ea semănăm. Nu știu câtă dreptate a avut sau va avea, dar îi înțeleg punctul de vedere. Și nu de puține ori m-a făcut să îi dau dreptate. Uneori nu mă întristează ideea de singurătate. Presupun că aș deveni productiv. Însă mă doare atât de tare atunci când ...nu se întâmplă nimic! Am nevoie de sentimente și emoții în valuri. Am nevoie de inspirație și am nevoie să scriu. A fost perioada asta lungă în care ce am scris a fost aiurea, repetitiv și haotic. Sau așa am simțit eu. Am avut frânturi de poveste în ultimii doi ani și psihic am ajuns într-o groapă foarte adâncă. Uneori mai ies, sau mai văd lumina, nu știu exact cum stă treaba. Dar tot acolo sunt. Și cred că trebuie neapărat să recitesc tot ce am scris aici. Din când în când mai dau peste niște idei geniale și uit că eu sunt autorul lor... sunt culmea.


Nu știu cât voi mai scrie aici. Nu știu, în general, dacă voi mai scrie. Nu știu dacă m-aș putea abține. Proiectul 667... ei bine, are adunată toată perioada asta frumoasă. Cea mai frumoasă! Peste care am încercat și încerc să trec cumva. ...scriind, da. Vreau să fac o poveste a lui 667, a regatului pe care l-am avut aici. Regatul meu genial care, ceva din mine spune că trebuie să rămână istorie. Probabil a fost doar un capitol. Îmi place să închei povești :). Și îmi place să le readuc după un timp la viață.


Cu certitudine îți spun asta, draga mea C., pe tine nu te voi uita niciodată, căci tu ești în spatele acestui proiect 667.

01 august 2012

Povestea lui 667 - Prolog: „Gathering Dust”


Unde vrei să ajungi, copile? Ce vrei să te faci tu când vei fi mare?
Nu îndrăzni să zâmbești! Ai atâtea de făcut și tu...!? Unde te rătăcești așa? Haide, vorbește cu mine. Aștept, aștept, aștept...

Mă amuzi. Uită-te la tine, ești patetic! Nu înțelegi ce trebuie să faci? Ți-am explicat de atâtea ori. Și nu doar eu! Iar tu ai promis... Ai promis că o să faci să îți fie bine. Știi, sunt curios cât control mai ai asupra ta. Toți suntem curioși! Am observat cum îți tremură mâinile... Am observat cum privirea ta stă doar în podea, cum încerci umil să ne convingi pe noi toți, inclusiv pe tine, că ești pe drumul cel bun. Mă faci să râd atât de tare, copile! Cât mai reziști tu?
Adu-ți aminte de tine. De drumurile tale... pe unde le făceai și cum! A fost o vreme când chiar erai tu. Ai avut forța să fii mai sus decât noi toți și știi ce e și mai amuzant? Că tu singur ai plecat de-acolo. Singur! Ai îndurat perfect sute de duminici triste. Te-au călcat în picioare fauni, zei, tărâmuri. Măcar fii mândru de tine! Ești cât se poate de distrus, dar nu uita cine ai fost - e tot ce ți-a mai rămas. Altfel, vei muri. Vei muri, copile!
...nu pot să cred cât de multe ai uitat, să știi. Nu pot să cred că ai uitat de iluzii, de Neverland, diavoli și toți cu cei ce te-ai luptat și habar nu ai cum îți sticleau ochii atunci! Mai ții minte când te înstrăinai și acasă era ultimul loc unde voiai să mai ajungi? Eu da... Și poate că trebuie să îți readuci aminte TOT dacă vrei să te trezești. Trebuie să te trezești, copilul meu. Trebuie să te trezești. Trebuie!

Locul tău este departe de aici. Găsește-ți paltonul și ia-l pe tine. Undeva, cândva, ești așteptat pe un pod în Lyon...

Trebuie să te trezești. Regatul tău arde...

18 iunie 2012

Raudt og Svart


Nu îmi dau seama cum trece timpul pe lângă mine. Și toată iluzia aia cum că aș fi nemuritor a început demult să se clatine. Observ tot mai multe neînțelegeri în mintea mea, îmi dau seama cum ar trebui să funcționeze totul, însă încă mă gândesc la asta ca la viitor și nu prezent. Mă doare, într-un mod metaforic, căci îmi pare să fiu lipsit de sentimente, că am scris despre asta foarte mult, mai ales în ultima vreme! Și mai observ în mine că mă transform încet în cel pe care îl detestam, acel tip de creatură. Încep să uit de mine. Nu mai am zâmbet. Cresc și cred că asta e una dintre perioadele în care nu aș avea voie să uit cine sunt eu. Și nu înțeleg de ce fac asta... Nu înțeleg de ce nu mai cred că sunt un supererou sau de ce continui să reacționez stupid în fața unor situații stupide. Nici nu știu de ce mai am nevoie; mă simt debusolat rău, cu toate că am avut rareori momente în care puteam să respir normal - și eu naiv să cred că am scăpat! Nu înțeleg unde este toată motivația mea, toată ambiția să mă duc pe mine la capăt. E atât de ușor să spun „next time”... Vorbesc despre gusturi și o dau în elitism atunci când sunt contrazis.

Îmi displace teribilimul. Am spus-o, o spun și o voi repeta. Știi, devin irascibil de fiecare dată când le aud, le văd! Și, la fel, mă irită când le aud ideile preconcepute. Ei, atotștiutorii! ... dar eu le am pe ale mele și mă transform în cel mai penibil eu pe care l-am avut în grijă. Ce vorbesc? Nu îmi mai place nimic și habar nu am ce trebuie să fac. Toată situația îmi dă impresia că m-am transformat în ceva așa cum e tot poporul român - inapt să pornească o revoluție, un război.. Să am nevoie de o flacără? Cu ce naiba m-ar ajuta? Vreau un tsumani de emoții acum, peste mine. Să mă simt măcar năucit de ele și să scriu romane, căci am nevoie de asta.



...într-un colț modest și înnorat al lumii, unde liniștea nu își face de cap.

27 mai 2012

Reality Dream IV - Doruri


Indiferent de impresia pe care ți-am lăsat-o ție, eu am scris doar pentru mine. Și atât.
Sunt ...obosit. Gândurile mele se prostesc tot mai des și corpul meu se comportă pe măsură. Ajung mereu la aceleași concluzii făcând analize, retrospective și tot duimul de porcării inutile care îmi dau impresia că mă ajută sau schimbă cu ceva. Dar maschez cum pot mai bine luptele și slăbiciunile „de după cortină”. Mă uimesc de criticismul pe care l-am căpătat. Eram așa, dar... nu îmi face bine. Nu cum e el acum.

Sunt atât de multe de discutat, căci nici nu știu de unde să mai încep. Când merg spre casă - de obicei - realizez un „scenariu” în jurul căruia să se învârtă următoarea poveste genială pe care o voi scrie, dar se întâmplă atât de multe cu mine încât mă pierd. Când ajung, uit până și de mine. E urât, așa-i? Acum două seri am încercat să-i impun minții mele să se reseteze... sau măcar să se dea înapoi cu vreo 4-5 ani. Era vremea în care știam puține și îmi doream puține, dar făceam eu în așa fel încât dădeam pe-afară de dorințe împlinite. Știi, nu îmi place să fiu subestimat - chiar dacă persoana care greșește în așa manieră este, poate, neinteresantă. Nu știu de ce mi se întâmplă asta. Și nu îmi pot stăpâni reacțiile. M-am blocat!? Și iarăși uit de unde plec și simt că încep să devin penibil. ...ca ăia care scriu despre întâmplările lor neinteresante și ciudate.

Nu se presupunea că suntem într-o evoluție măcar constantă? Adică, eu nu mă așteptam să ...mi-e greu să spun... uite: regresez! Și mda, nu mă așteptam să regresez și acum sunt agitat, vreau să mă regăsesc. Într-o zi am fost invincibil, dar acum sunt atât de așa-cum-nu-îmi-doream-vreodată-să-(mai)-fiu! Poate că am ajuns în punctul ăsta din neatenție sau vreo pasă proastă într-o zi de duminică, așteptând neputincios să înceapă școala, și am dat din brațe prin apa asta neagră mai mult decât ar fi trebuit și m-am... rătăcit. Sunt sigur că mă învârt în jurul unui răspuns banal. Dar eu gândesc atât de pe lângă... Doar dacă m-aș cunoaște mai bine. Doar dacă aș începe să citesc și o carte bună, așa cum îmi place mie și cum nu am mai făcut de secole. Doar dacă nu mi-aș pierde timpul sau pe mine în fleacuri. Și e un cerc vicios la mijloc. Sau un carusel. Se învărte aici, lângă mine, și nu știu când ar trebui să sar în el. Am nevoie de stâlpii mei care m-au susținut cu mare amabilitate și pe care i-am părăsit eu de bună voie. Știi ce mă irită cel mai tare? Faptul că toată starea asta pe care o am mi se pare nepotrivită aici, acum! Nu am nici două decenii și mă simt obosit, cu mintea deja în altă parte, de parcă am nevoie de „aer curat”. Apoi, după câteva secunde încep să îmi amintesc că am încercat tot timpul să îmi țin capul pe umeri, indiferent de situație, cu toate că nu de puține ori mi-am dorit să mă pierd printre niște idei și acțiuni teribilisto-adolescentine. Iar când am făcut-o m-am simțit atât de vinovat încât mi-am jurat că nu voi mai călca pe acele tărâmuri vreodată. Și da, mă irită că gândesc așa. Sunt un copil și vreau să rămân așa; nu îmi place maturitatea asta serioasă pe care o adopt uneori, dar mi se pare fancy și mie îmi place fancy. Știu și eu ce mi se întâmplă, se vede de la o poștă - maturizarea asta falsă -, dar eu sunt încăpățânat și cum am zis și mai înainte, pierdut. Pierdut printr-o mare neagră, murdară, printre un amestec de principii și valori, neavând nici cea mai mică idee legată de construirea mea pe bune, printre disperări ale unor dorințe vechi și ce refuză să mi se îndeplinească, printre nesimțiții din mintea mea ce nu mă ascultă, printre neuronii buimaci care nu mai știu când să își schimbe potențialul, printre gânduri colorate ce nu mai stau să fie aranjate și creează curcubeie, printre oboseli nejustificate și clipe (pe)trecute în fața unor...
Sunt curios când și cum voi reuși! Va fi ceva acolo cândva! ...crezi că sunt doar speranța cu optimismul meu acolo? Eh, știu eu ce știu.

03 mai 2012

Goodbye, Milky Way!

Lumea pe care am părăsit-o de curând nu era pentru mine. Cel puțin așa continui să susțin. Iar din acel moment am refuzat să le vorbesc despre ce am făcut. Am ținut totul pentru mine, în mine. E cel mai bine așa, zic eu. Am obosit să explic. Deja știu cum ar putea reacționa: unii ar aproba, alții ar încerca să mă convingă că există alternative. În final vreau să fiu eu mulțumit, să știu că nu s-a mai scurs o viață fără să termin ce am de terminat.

*
Lucrurile scăpaseră de sub control. Sau, uite, poate nici nu a existat așa ceva în adevăratul sens al cuvântului. Bestiile, în mintea mea, au devenit din ce în ce mai ostile și haotice, din ce în ce mai înfometate. Au dobândit un fel de teribilism continuu. Imaginează-ți că pentru aceste creaturi, scopul vieții a devenit construirea altor realități ciudate și distrugerea celei adevărate, adică singura care ar putea conta în mințile noastre limitate. Apoi, până la apariția infinitului de profeții, profeți, idei, universuri fumate, băute, scrise, cântate sau visate a mai fost un singur pas. Și cea mai mare problemă e ca fiecare era egoist, iar lumile individuale. Ce era real a devenit ireal, urât și plictisitor.

*
Pămîntul și-a făcut treaba; alte galaxii au fost mai prietenoase și se va păstra regula, sunt sigur. Oriunde e mai bine ca pe Pămînt. Problema mea este că mi-am însușit slăbiciunea asta de a nu mă putea despărți de chestii. Îmi este ușor să mă tot teleportez, că doar e aiurea să stai într-un singur loc prea mult timp. Dar obișnuiesc să mă întorc des. Chiar și pentru câteva clipe, dar mă întorc. Trecutul tinde să pară simpatic odată ce a devenit trecut. Viitorul e și el palpitant, însă niciodată melancolic.

Drum bun!

24 aprilie 2012

Răzbunarea Voastră


Înconjurat de creaturi și creații, regate, simple sau complexe tărâmuri, iluzii diverse, anotimpuri ciudate, universuri ce le-am creat. Ale mele. Dansează haotic în juru’-mi de ceva timp, fiind în prim plan pe rând una câte una. Le miros în întregime... călătoriile, drumurile pavate cu pustietate, curiozitate și naivitate, cerul. Cerul care era plin de ale mele! ...nu înțeleg mesajul.

*
Știi, e interesant omul. E un singur om. În toate aceste izvoare istorice - un singur om care trece prin toate aceste experiențe. Viziune. Lumea lui fantastică demnă de Basm. Și mă întreb dacă omulețul (nevertebrat?) este doar un blocaj sau orgoliul unui personaj principal specific. E incapabil să iasă din cutia lui de plumb - și totodată e atât de afară încât în jurul său se adună toți jucătorii. Dar este OM, deloc fantastic și mic în comparație cu măreția Universului. Și totuși... Prin diferite colțuri ale galaxiei sunt povestite imagini despre acest fals erou: unele poate undeva prin nordul Franței, într-o toamnă ciudată, stând pe un pod, privind fluviul și ascultând Les Discrets (posibil să poarte un palton și să fumeze des), altele în fața unei camere video, voios, sau fiind debusolat într-un tunel ce avea cândva să se deschidă într-o lume în care cavalerii nu poartă săbii sau armuri. Nu există un Cronos atât de amabil cât să mă lase să descriu toate aceste lumi într-o singură viață. Lumi identice, la urma urmei. Lumi identice, căci OM rămâne îmbrăcat în inocența sa în care este și jucat și amețit. Îi place extrem de mult, indiferent despre ce e vorba - atât timp cât joacă unul dintre rolurile principale.

*
Îmi place să știu că trăiesc. Asta se întâmplă când mă învârt ca un amețit printre povești de tot felul. Jocuri. Dar nu pot face asta tot timpul - mintea mea. Ea este cea care nu poate. Iar acum parcă trec prin TOT. Un fel de shuffle printr-un playlist ce conține episoade ale universului meu vechi. Astăzi fulgere, căci ieri m-am plimbat prin... E foarte confuz! Mă întreb ce poate însemna, căci pare totul fără sens. Mă simt într-un fel liber; dar atunci de ce gândurile mele nu sunt la fel de libere? De ce nu zboară? ...că se comportă de parcă ar fi ancorate într-o groapă ciudată pe fundul unui ocean necunoscut. Iar faptul că s-ar putea să fiu blocat în continuare mă sperie. Mi s-a spus să nu renunț la cărămizile mele, mi s-a spus să rămân tare sau să devin și mai tare. Dar îmi las impresia că las avalanșe de afară să mă doboare. Iar eu nu ar trebui să fiu așa! Mă doare ce se întâmplă. Și știi ce mă doare și mai tare? Văd în jur oameni ce se transformă. Unii în vulcane, apoi explodează și ajung în locuri departe care nu mai seamănă cu acasă. Alții acum sunt păsări sau bestii - creaturi care (încă) nu fac parte din registrul proiectului 667. Sau oameni ce pur și simplu dispar. Imaginile se schimbă/transformă atât de repede încât eu pierd pasul și nu mai cunosc nimic din ce obișnuiam să cunosc; și eram profesor... Sau este vorba despre perspectivă. Orice ar fi, e atât de urât afară încât prefer pe moment să stau închis în cutia mea de plumb. Mi-e atât de dor de casă...

Și oricât de multe comete sau fulgere îl vor lovi, oricât de mult își va dori să îl întâlnească pe zeul soarelui, oricât de multe suflete ar salva, oricât de multe stele ar atinge sau stinge, povestea sa va fi aceeași. Fără excepție, același final.

04 aprilie 2012

Interviu cu mine

Interviu realizat de Giorgia Pițoiu cu Mihai Rădulescu, basistul trupei QuantiQ: Consider că tot ce se întamplă în jur influențează arta, iar în cazul de față, tot ce ascultăm și ne place ne influențează.

Basistul trupei QuantiQ, Mihai Rădulescu, vorbește despre pasiunea sa pentru muzică, despre cum le-a influențat evoluția faptul că au cântat în deschidere la concertul Bon Jovi de la București, de anul trecut, dar mai ales face promisiunea să viziteze și scenele clujene în vederea susținerii unui concert. Tânărul discută cu o sensibilitate tipic artistică despre visul său devenit realitate și ne împărtășește cu bucurie proiectele de viitor ale formației.

Reporter: Când ai descoperit pasiunea pentru muzică, pentru chitara bass mai exact, și ce înseamnă pentru tine tot conceptul acesta de a avea o trupă, e un vis de-al tău împlinit?

Mihai Rădulescu: Îmi aduc aminte că de când am descoperit rock-ul, am început să mă imaginez și pe scenă. Încet, încet am învățat instrumentele și am trecut pe rând de la dorința de a fi toboșar, vocalist, chitarist și în cele din urma, basist… De fapt, cu bassul a fost puțin mai complicat pentru că nu știam exact cu ce se mănâncă. Am început să studiez fenomenul și am simțit că acest instrument mă caracterizează cel mai bine. Iar în curand se vor implini doi ani și jumatate de când m-am și apucat de învățat! Cât despre celălalt punct al întrebării, dorința de a avea o trupa a plecat din același moment cu dorința de a fi pe scenă. Singur nu m-am vazut niciodată! Totuși, nu mă așteptam să se îndeplinească atât de repede…

Spune-ne câte ceva despre trupă. Când a fost înființată și de unde a venit ideea pentru numele de QuantiQ?

QuantiQ a fost înființată in 2009,de catre Vlad (clape și voce), Sergiu (tobe) și Horia (chitară și voce).Știu din povestile lor că a fost puțin cam complicat la început, însă prin 2010 s-au așezat la “casa lor”, adică într-o sală de repetiții din Brașov, iar pe la sfârsitul lui martie sau începutul lui aprilie am ajuns și eu în formație. Apoi, după aproximativ șase luni, l-am cooptat și pe Robert (chitară) și astfel QuantiQ a pornit la drum în formula în care cântă și acum. Până am ajuns la numele actual am trecut printr-o serie de alegeri (aș indrăzni să completez cu: clișeice sau poate neinspirate, probabil ca în orice căutare de nume); “QuantiQ” a avut mai multe atuuri: originalitatea, aspectul grafic și oarecum caracterizarea noastră.

În general, fiecare trupă nouă este influențată de anumiți artiști consacrați ai genului , este valabil și în cazul vostru?

Da, este valabil și în cazul nostru, însă nu neapărat în mod voluntar.Consider că tot ce se întamplă în jur influenteaza arta, iar în cazul de față, tot ce ascultăm și ne place ne influențează. La urma urmei, muzica se învață ascultând muzică. Noi ascultăm foarte mult Pink Floyd, Dream Theater, Nightwish, unii Radiohead, alții Lamb of God, Anathema, ș.a.m.d. Însă ne dorim să fim pe drumul nostru, cât mai original posibil.

Versurile pieselor sunt foarte poetice, bine lucrate, cine le compune?

Trebuie să recunoaștem că aici ne ajută foarte mult managerul nostru, Radu, care este foarte apropiat de formație. El ne-a ajutat cu toate versurile de până acum, respectând mesajul pieselor pe care le-am compus.

Trebuie să fii într-o stare de grație să compui muzică?

Aș putea să spun că e vorba de starea de moment. Nu cred că e nevoie de ceva anume, ci doar de ceea ce se află în înteriorul nostru în momentul respectiv. Exceptând stările negative, cum ar fi irascibilitatea. Ne-au ajutat doar cele mai …liniștite și/sau pozitive.

Ați cântat în vara anului trecut în deschiderea concertului Bon Jovi, cum v-a influențat asta evoluția, ca trupa?

În primul rand, experiența ne-a ridicat la un nivel nou, deoarece am învățat ce înseamnă profesionalismul și cum e acolo, la nivel înalt. Apoi, a însemnat foarte mult pentru trupă oportunitatea în sine - într-o lună am ajuns de la un public de 100 de oameni la aproape 45.000, câți erau în acel moment în Piața Constituției. Totul ne-a luat prin surprindere, nu consideram că avem șanse de a intra, mai întâi, în finala concursului. Cel mai frumos moment și care ne-a dat multa incredere a fost cel în care juriul, în care se afla și trimisul lui Bon Jovi pentru acest concurs, ne-a anunțat ca formație câștigătoare. Per total, contează foarte mult că ne-am facut auziți și am avut ocazia de a cânta pe o asemenea scenă cu un asemenea nume.

Totuși, este destul de greu să supraviețuiești în industrială muzicală, voi sunteți un caz fericit, ați avut această mare realizare încă din primii ani de existență. Care e secretul succesului?

Este, într-adevăr, greu de supraviețuit, mai ales că această cantare din deschiderea concertului Bon Jovi nu ne-a adus neapărat mai multe concerte. Noi trebuie să muncim, deoarece considerăm că încă avem multe de invățat și de făcut până să ajungem la un nivel înalt și cel mai important e să ne vedem lungul nasului și să nu uitam niciodată de unde am plecat. Știm că avem potențial, dar știm și că e foarte greu de supraviețuit și pentru asta trebuie să stăm uniți. Ne așteptăm să existe tot felul de piedici de-a lungul drumului însă, la fel, ne așteptăm să le depășim cu bine.

Sunteți deja destul de celebri, ați apărut la mai multe posturi de televiziune, ce aveți în target pentru viitor? Un album, poate?

Ai nimerit-o cu albumul! Lucrăm la el de ceva timp și sperăm să îl putem lansa în prima jumătate a acestui an. Încă nu vrem să dezvăluim prea multe informații, dar promitem că va fi o surpriză plăcuta! Iar apoi, după lansare, dacă toate treburile merg bine, ne-am dori să pornim într-un turneu de promovare.

În afară de trupă voi mai aveți și alte obligații,școală de exemplu, cum se împăca aceste lucruri? Ajung cele 24 de ore ale zilei pentru ambele?

Trebuie să ajungă! Dar din păcate ziua tot scurtă e… Horia, Vlad, Sergiu și Robert sunt încă la liceu și până acum au reușit să își împartă treabă cu bine atât la trupă cât și la școală. Eu am avut bacul și admiterea, și recunosc că am avut emoții pentru că cele mai multe concerte din 2011 le-am avut aglomerate chiar în perioadă aia de la începutul verii. Din fericire, am reușit să mă concentrez și pe examene și le-am rezolvat pe toate. Iar acum mă aștept să funcționeze asta și pe parcursul facultății, chiar dacă este una grea și mănâncă foarte mult timp.

Voi concertati acum foarte mult în Brașov și București, nu plănuiți să veniți și la Cluj și să susțineți o reprezentație pentru fanii de aici?

Ne-ar plăcea foarte mult să ajungem în inima Transilvaniei, știm că în Cluj scena rock este mult mai activă decât prin alte părți iar publicul clujean are parte de cuvinte de lăuda. De asemenea, ne bucură foarte mult să auzim că avem fani și acolo! Însă până atunci, informații veți găsi pe pagina noastră de facebook (http://www.facebook.com/TrupaQuantiQ ).

Că tot ai menționat scenă rock clujeană, ce formații din Cluj ți-au atras atenția în mod deosebit?

Sunt mai multe trupe ce mi-au atras atenția de-a lungul timpului, așa că e puțin mai dificil să aleg, căci voi acolo aveți foarte multe trupe bune! Alternativ Quartet m-au surprins plăcut când i-am auzit acum vreo doi ani într-un concert și de atunci a devenit una din formațiile mele preferate. Știu că și ei s-au luptat cu tot ce înseamnă industrie muzicală românească și probabil încă o fac și le țin pumnii! Chiar merită să se facă tot mai auziți! De asemenea, îmi plac mult Luna Amară. I-am văzut de foarte multe ori și nu cred că mai au nevoie de prezentare, istoria lor vorbește de la sine. Eu chiar îi admir pentru ce au făcut de peste zece ani încoace și că rezistă. Și chiar îmi sunt dragi cei de la Luna Amară. Mai sunt Kumm și Front care s-au făcut remarcați. Sper să nu fi uitat vreun nume și îmi cer scuze eventual!

Ar fi unele anume cu care ai vrea să concertezi pe aceeași scenă?

Mi-ar face plăcere să împart scena cu cât mai multe trupe din Cluj și nu numai. Șansa în sine ar fi deosebită, având în vedere că facem același lucru – susținem scena rock și transmitem anumite mesaje.

Pentru fanii clujeni care încă nu vă cunosc, ce melodie QuantiQ recomanzi, care crezi că vă caracterizează cel mai bine?

Aici e greu… Din punctul meu de vedere, fiecare melodie e diferită față de celelalte și aș zice că toate melodiile ne reprezintă. Din păcate, nu ne ajută nici ce se află pe internet la oră actuală, pentru că albumul la care lucrăm va conține primele înregistrări calitative ale pieselor. Așadar, recomand o trecere prin cât mai multe melodii pentru o părere mai amplă!

Giorgia Pițoiu

sursa: Descensus ad Inferos

21 februarie 2012

2. Editorial de iarnă. 2011 review.

Nu știu cum se face că îmi vine inspirația, sau poate mai bine spus „starea”, în timp ce fac curat și ascult ceva muzică nouă. Poate că mă mai răscolește câte o amintire, două...

Să fi fost greșit faptul că nu am scris ceva planuri pentru 2011? În general, dacă nu scriu asemenea lucruri, uit ce am plănuit. Cât despre an, clar nu mă așteptam să se întâmple atâtea. Cu siguranță a fost un an bogat pentru mine și foarte ...helpful. Am cuvinte de laudă la adresa lui (cum am de obicei asupra anilor), iar regrete m-am obișnuit să nu-mi formez. Totuși, dacă mi se permite, aș regreta că nu am mai scris - nu cum o făceam odată. Puteam să progresez mult și îmi pare rău că nu am continuat în vechea manieră. Dar poate așa a trebuit să fie, să învăț altele între timp. De asemenea, mă simt puțin vinovat pentru că se apropie martie, iar eu nu am fost capabil să finalizez un review din decembrie și până acum. Se vrea a fi un review pentru 2011, dar voi profita de ocazie și voi scrie și în plus. Iar dacă tot au trecut aproape două luni din noul an, de ce nu...?

Mă bucur că în vara am fost am scris Editorialul. Mă scutește acum de câteva descrieri și nu voi mai intra în subiect acolo unde am făcut-o deja.

*

Până acum mi-am dovedit că facultatea nu e chiar atât de groaznică pe cât se spune. Dar așa zicea lumea și de bac. Și se zicea că nu voi avea timp pentru nimic, tot felul de prostii în genul ăsta. E drept, nu m-am agitat cu absolut nimic și din păcate nu am făcut-o nici în sesiune. De-a lungul timpului am avut mult noroc, într-adevăr, iar asta m-a învățat (prost) să fiu mai delăsător. Puteam să fac totul mai lejer pentru mine, dar ca să mă învăț minte, m-am abonat pe vară la cele mai importante materii din primul semestru. Să mă gândesc că e un fel de răsplată pentru lipsa corigențelor din anii de școală!? Aici se încadrează de minune ce am scris în articolul precedent legat de „lipsa eficienței”, pierderea timpului, șamd. Realizez că sunt capabil să mă descurc perfect, însă trebuie să mă concentrez să găsesc energia necesară acțiunii. Nu e greu și am pretenția de la mine să reușesc. Iar la modul general, când va veni vremea, voi realiza și eu ce trebuie să fac cu adevărat, iar aici mă refer și la priorități generale. Cred în mine.

*

Pe plan psihic/moral/spiritual/cum vrei tu să-l numești, aș împărți totul în două părți: primele 7 luni și ultimele 5. Îmi aduc aminte că anul a început foarte ciudat pentru mine. Nu mai rețin detalii, însă știu cu siguranță că am fost într-o stare de negare a ceea ce mi se întâmpla și voiam înapoi ce avusesem pentru destul de mult timp. Poate nu mă descurcam cu viața mea așa cum trebuia. Treptat a început să fie mai challenging și changing. Mi s-au întâmplat cele mai multe atunci și fugeam printre sentimente. Din trecut, din viitor, unele „oarbe” și noi, altele venite dintr-o obișnuință și o dificultate de a schimba ceva. Treceam prin ele ca un amețit, continuând astfel o bună perioadă. Foarte ciudat a fost. Alegeri, naivitate, poate prostie pe-alocuri, dar eu cred că am rămas cu ceva din toate astea, căci am ajuns la concluzia că încă nu mă cunosc pe deplin. Nu am dreptul să spun dacă sunt mândru de perioada asta, sau nu, însă în melancolie de ianuarie-februarie spun că a fost cam întunecată, dar nu pot decât să o accept așa cum e/a fost și să merg înainte. În a doua parte, totul s-a rezolvat repede și simplu. A venit de nicăieri și categoric m-a luat prin surprindere. Deși... am avut tendința (sper că rămâne la trecut tendința) de a-mi găsi probleme acolo unde nu-s. Din fericire, sunt conștient că majoritatea aberațiilor se află doar în capul meu iar „marea” experiența pe care o am mă aduce cu picioarele înapoi pe pământ. E foarte complicat de explicat. Dar m-am liniștit, nu mai fac pe amețitul și mi-am spus la un moment dat că „gata”. Mă bucur că am trecut peste orice obstacol imaginar sau nu.

*

În 2011 am atins un alt nivel cu tot ce mi-am dorit legat de muzică. Un fel de record doborât din nou. Mă bucur foarte mult că am reușit să văd trupe precum God is an Astronaut, Grimegod, Riverside, Tides from Nebula, Alternosfera, Bon Jovi, Oniric, Celest, Luna Amara, Travka, Trooper, Negură Bunget - în prima jumătate a anului (detalii aici), însă după toate concertele la care am participat am ajuns să nu mai fiu atât de entuziasmat și să mă gândesc de mai multe ori înainte să îmi cumpăr bilet. Poate e de vină calitatea unor evenimente care m-au „marcat” de-a lungul timpului (exemplu), iar multe dintre celelalte concerte sunt slabe sau cel puțin nu aduc exact a ce consider eu artă. Folosind acest raționament, în partea a doua au existat mai puține formații pe care am dorit să le urmăresc, câteva fiind totuși și „de dragul zilelor bune” sau de dragul unor prieteni: Travka, Luna Amară, Alternativ Quartet (care cresc din ce în ce mai mult!), Celelalte Cuvinte, Fen și câteva de la Dark Bombastic Evening - Dirty Granny Tales, Alcest, Loell Duinn, Rome, Vulture Industries, Les Discrets, Sunset in the 12th House, Hexvessel. Experiența DBE a fost frumoasă, plină de oameni frumoși și interesanți și cetatea Alba Iulia care e !!!. Păcat totuși de vreme, pentru că acea caniculă nu mi se pare demnă de o asemenea trăire. Am rămas cu multe amintiri și probabil mă voi îndrepta spre acel pământ și în această vară (un fel de serial ce își are originile în festivalul medieval de la Bistrița). Apoi, mai sunt concertele organizate (Next Evil/Dream Event): Bucovina cu Negativ, Put Solnca și False Reality, Negură Bunget cu Agamendon și Carpatica, Leafblade, World Music Festival și Winter in the Underground, adică Grimegod, Searing Blaze și Amarthalos (on stage), evenimente care au fost unice, chiar dacă nu am mai avut ocazia să petrecem mai mult timp cu formațiile (precum a fost în mai). Mă bucur că învăț tot mai mult din asta :).

*

QuantiQ a început să meargă din ce în ce mai bine. E o perioadă bună, suntem în mijlocul înregistrărilor, încep să răsară și concerte pentru 2012 și presupun că lucrurile devin „aglomerate” într-un sens bun. Am cântat de câteva ori în București până acum, Câmpulung Muscel, Sibiu, Târnăveni, și Brașov, desigur (detalii despre prima parte aici). Eu trebuie să pun neapărat mâna pe bass și să cânt mult mai mult. Plus că simt că progresez încontinuu și să profit de starea asta. În 2011 am căpătat multă experiență vis-a-vis de tot ce înseamnă scenă și biznis muzical. De fapt, mai degrabă aș spune că am intrat în domeniu...

*

Trebuie să mă axez mult mai mult pe prezent, cumva. Să ies din blocajul în care mă aflu, să profit de inspirația, stările pozitive, gândurile creative și puternice pe care le găsesc ori la duș ori în mici plimbări seci prin zăpadă nepoftită. Și să ascult muzică... Am nevoie de aer proaspăt.

Formațiile perioadei: Les Discrets, Alcest, Soror Dolorosa, Solstafir, Falloch, Arctic Plateau.