10 octombrie 2012

Iluzia unui Everest


Mă amuzi, pe deoparte. Cum adică, lumea noastră? Îmi confunzi lumea cu a celor din jur - cei din jur care se zbat cumva în mediocritatea lor. Jignitor, pe de altă parte... Lumea mea e plină de regate aflate în războaie uriașe ce nu se mai termină, e plină de sute de creaturi ciudate, e plină de haos, e plină de viață. Viața așa cum o văd eu și o creez. Dar știi, e haosul meu pe care îl respect. Nici nu prea aș avea încotro. Și pe geamurile ferestrelor regatului meu se vede lumea asta despre care vorbești că ar fi a mea. Pot să merg acolo, dar mi-e dificil și mie de cele mai multe ori. Sunt precum un vârcolac: mă pot transforma din când în când și ajung acolo. E interesant, la fel ca atunci când te duci și te plimbi în București și îți place mult, dar nu te-ai muta acolo.

Lumea lor e interesantă și din când în când frumoasă. Și fac abstracție cât pot de mult de creatorii lumii. Însă lumea, alături de viață, timp, gânduri, amintiri, temeri, lucruri spuse, nespuse, toate sunt niște iluzii. Niște iluzii complet neimportante, iluzii pe care le avem rareori, pe care dacă nu le uităm noi cândva, sigur ceilalți le uită. Habar nu am care este rostul meu aici, ce ar trebui să fac și ce nu, unde voi ajunge și nu voi ajunge. Ce știu este că... sunt singur. Tot ce este al meu va rămâne al meu, oricât de mult mi-aș putea dori să nu fie așa. Și pe măsură ce intru în toată povestea asta, ajung să mă pierd complet printre idei ce au ca definiție paradoxul. Accept ușor că nu știm de unde venim și unde mergem, că nu este ăsta scopul existenței noastre. Ci viața. Care, oricum, este o noțiune tare sensibilă ce poate fi atât de ușor dărâmată și călcată în picioare! Iar din punctul meu de vedere, singura definiție valabilă este cea personală. Vreau să mă folosesc de lumea mea și de tot ce mi se întâmplă să ajung în locurile în care m-aș șimți atât de bine! Îmi doresc atât de tare să fiu fericit de prezent, fără să îmi fac griji de vorbe nepotrivite spuse într-o seară aleatorie la prea multe sticle de bere, fără să îmi fac griji că am făcut fel de fel de prostii sau chiar și vorbele altora. Oricum nu o să mai conteze, nu? Îmi doresc să ajung în punctul în care să fiu capabil să nu mai compar prezentul cu trecutul iar atitudinea față de viitor să fie indiferentă. Îți permiți să aștepți ceva important? Totuși, nu este totul la fel de nesemnificativ în aceeași măsură cât este important? Fragil...

Toți suntem fragili.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu