29 martie 2013

Anima (I)

Astăzi sunt realist. La noapte voi la fel.
Astăzi sunt pe Pământ. Și nu, nu e trist! Aș fi fost și eu tentat să spun așa. Dar nu. Astăzi încerc să fiu mai bine. Să fiu mai bun. Cred că este vorba despre maturizarea așa cum o văd eu acum. Sau de optimism. Sau amândouă. Maturizare așa cum o văd eu... Nu te lăsa păcălit de variabile! Și citește încet! Strici farmecul cu rapiditatea ta. Oh, da... mă joc cu ce apuc! Cuvinte, muzică, viață, copilării... Citește și mai încet!
Sunt conștient că nimic din tot ce fac și ce gândesc nu va rămâne. Cronos, detestabilul, are grijă să șteargă tot. Și chiar și așa, nu mă împiedică nimic să am momentele mele de visare și entuziasm. Sunt atât de egoist încât pot să trec peste orice demotivare divină.
Astăzi, pe Pământ, ar fi fost frumos să fie minunat. Dar nu este. Încă mi-e dificil să cred în mine și să fiu prea autoritar.
Închid ochii și sunt în București. Într-un București liber, mohorât, gri. Și plouă. Plouă rece... probabil e noiembrie. Și e post-rock-ul meu iubit în căști. Îmi simt pieptul atât de plin! Tristețea e frumoasă din când în când.

Astăzi, pe Pământ, mi-am oprit regretele. De ce să am regrete? Într-un Big-Bang precedent aș fi avut. O grămadă! Dar, la urma urmei, chiar am făcut ce mi-a stat în putință, nu? Și ce nu ține de mine... nu ține de mine! Reușesc încet să mă desprind de obiceiul prost de a crede că pot schimba lumea. Nu, nu, nu pot schimba lumea. Și iarăși, nu e un lucru trist. Dacă ar fi fost așa, era ca și cum m-aș fi jucat The Sims. Mi se pare mai frumos să găsesc lucruri, întâmplări, oameni, persoane pe lungimea mea de undă. Și așa e natural. Ar fi. Diversitatea și diferențele sunt frumoase. Hmm, îmi place de mine când gândesc așa. Și nici măcar nu sunt convins că aș vrea să fiu astfel constant, permanent. Căci de cealalta parte a universului sunt eu, iritat de ipocrizii, subtilități care fac doar să treacă timp și energie aiurea. Deranjat de iresponsabilitate, rânjesc în fața celorlalți cu ochii însetați de o victorie amară. O victorie pe care aș fi preferat să nu o am. De atât de multe ori! Dar îmi da inspirație, îmi zic. Iar poate într-o zi, voi scrie cărți. La ce bune? Acele victorii mă înfrâng până și pe mine.
Poate că peste mulți ani mă vor decora.

01 martie 2013

Mountain Tops


Getting away, there is a new story ahead.

Și am pornit cu doleanța de a-mi crea un fel de Redemption. Muzică și tren, plus culoarea aia genială a cerului - albastrul de dimineață. Așa se numește el! E dimineață, da... apoi vine Bucureștiul. Și iarăși muzică. Incredibil de influențabil, dragul de București.

Da, presupun că e corect Redemption. Frumos scop.
Am învățat să ascult muzica mai bine. Învăț asta probabil cu fiecare concert, cu vizitele mele în București, cu mintea mea pierdută, cu orice respirație greoaie... cu toate momentele care mă fac să respir mai greu, să-mi fixez mai bine amintirea. Vreau să țin minte cât pot de mult din starea asta - nodul imens din gât, dar mai ales bolovanul de pe piept. Imaginează-ți doar că e un bolovan plăcut. La urma urmei, consider că dacă rămân cu asta... eh, ar fi un fel de resetare a tuturor principiilor. În caz contrar, muzica își schimbă rolul într-un mod fundamental. Căci treptat, mica mea experiență, dar în special nodul și bolovanul, ajung să definească în sine ceva ce aș putea numi fundație a zgârie-norului pe care mi-l creez. Cred că îmi doresc asta... Mie mi se pare o fundație stabilă! Probabil creația va fi gri. Sau colorată. Sau amândouă - dar fără oscilații! Singura posibilitate este să existe concomitent. Dificil? Niciodată.

*
Îmi place mult gustul pe care mi-l lasă vinul. Și Bucureștiul. Iar împreună îmi sunt... ah! Și Dandy Warhols - Hells Bells. Sau un Detective Privee.
Îmi place mult Bucureștiul. Astăzi a fost liber, rece și frumos; aș îndrăzni să spun melancolic, cum îmi place mie. Iar el e capabil să îmi lase și bolovanul. Bolovanul de București.
Vezi tu, pentru mine frumosul nu se rezumă la energie. Frumosul e și el trist din când în când.

*
Hmm, probabil aș ajunge să fiu de acord cu orice dispariție de-a mea. Voi călători alene, voi descoperi munți și voi acoperi galaxii. Mă transform într-un outsider al lumii mele și mă adâncesc din ce în ce mai tare în ce se presupune a fi lume necunoscută. Poate ajung să o cunosc. Iar OZN-uri nu există! De fapt, nu există viață deloc. Aici, copii, am asteroizi, stele, munți, comete, awesomeness și, mai apoi, orice îmi trece prin minte. Ce vine după... Ce vine după nu contează acum; ne vom ocupa atunci de asta.

*
Probabil că dacă aș fi locuit în București, aș fi fost și eu nedezlipit de o carte cât aș sta în metrou. Îmi place să îi văd așa - pierduți în cărți, discuții, tablete sau telefoane, gânduri și rareori în muzică. Sunt interesanți și atât de distanți! Și diversificați. Nu m-am simțit judecat când femeia creață și roșcată cu palton portocaliu mi-a descoperit privirea. Se uita ca și cum mă înțelegea. Iar loialitatea ei față de mine a fost copleșitoare - puteam să jur că nu se va întoarce. Palma stângă pusă pe omoplat...
Oamenii sunt interesanți.

*
Orice îți trece prin minte, eu plutesc. Crede-mă pe cuvânt!